Categorii
Literatura

Universul lecturii din reviste literare

Contact international Vol. 29, 175-177, ianuarie, februarie, martie, 2019miruna hasegan a

” Sufletul, caracterizat de trăsături cognitive și intelectuale într – un mod care implică și elaborează judecăți eficiente cu privire la ceea ce este mai bine să facă și cum este mai bine să se comporte, se asociază cu virtuți cum ar fi temperanța, dreptatea și curajul. Totuși nici la Platon el nu este pur și simplu mintea, așa cum o reprezentăm majoritatea dintre noi, fiind poate mai mult (fiind ceea ce animă viața) sau chiar mai puțin, atunci când prin argumentele lui Socrate din Phaedo nu i se recunosc trăsăturile psihologice. De aceea nu poate fi clar dacă ceea ce distinge viul de neînsuflețit susține caracteristicile morale semnificative, cum ar fi curajul, temperanța și justiția, și funcțiile cognitive și intelectuale, în special planificarea și gândirea practică, sufletul fiind purtătorul de calități morale cum ar fi dreptatea, curajul”   Din articolul   ”Sufletul, parte esențială a lumii”

Liviu Pendefunda, Fondator, Publisher and Managing Editor, Contact international

Urban Life

 

În oraș lucrurile merg cumva..

Columbii rotesc aerul în timp ce

suflete cad pe pavelele încinse.

Nu ai timp să observi dezordinea

cuceritoare a lumii moderne,

te așteaptă țara unde identitatea obscură

îți oferă pâine și circ…

Cerul de deasupra orașului se agită, simte intrușii

care pedalează pe bicicleta gigantică a timpului.

Strădania de a-ți cunoaște urmele rămase în ciment

face din tine eroul străzii cu nume

de general.

Vechea căsuță cu fantomele ei claustrofobe

s-a năruit sub catedrala ce mântuie suflete.

S-a demonstrat:

iubirea de semeni s-a metamorfozat în pasărea paradisului.

Calea cea mai scurtă spre fericiri efemere

într-un oraș de corifei și pamblicari

este minutarul care scrijelește în carne

criști.

Ascultă nopțile orașului-creuzet… Pictează

culori în beton, patima zilelor, albul deșirat al nopților…

 

Timp   ubicuu

 

Iarna asta zăpada acoperă ochii cailor orbi.

Aburi îmi urcă în piept și mă scutur de timpul viu,

care continuă să se înfășoare, salamandră ce fierbe

pe piatra filosofală.

Îmi miroase a geruri care topesc stalagmite,

le transformă în filigran,

apoi se așază la masă cu propria mea ingenuitate.

Îți arunc singurătățile la cutia milei.

Îndrăgostiții inspiră dragostea cu aerul ei oxidat,

iar eu scriu cu umbra mâinii tale pe gheața

artificială zig-zagurile morții.

Gura mea rostește cuvântul perfid cu care

au cucerit femeile trecătorii.

Viața este o iarnă dezghețată între mii de poeme albe.   Versuri de Angi Melania Cristea

 

Miruna-Hasegan b.jpg

 

 

Lucrări de Miruna Hașegan

 

  1. L. Caragiale

O hermeneutică a viziunii sale estetice despre personajul comic (fragment de articol)

 

Este neîndoielnic faptul că în momentele când își concepea viitoarele personaje, Caragiale le vedea deja mișcându-se și jucând pe scenă, consecvent cu ideea superiorității lui ”a face” față de ”a spune”. Importanța acordată jocului actorilor este esențială, de multe ori o bună evoluție a actorilor fiind capabilă să salveze o piesă de calitate îndoielnică. Pentru ca o piesă să fie bună, să aibă atributele artei adevărate, trebuie să se producă armonizarea „concepțiunii” (care aparține dramaturgului) cu „execuțiunea” (care aparține actorilor).

Rolul actorilor, este de părere Caragiale, este de multe ori mai important decât piesa în sine. „Nu teatrul în care se joacă  bune piese e un teatru bun; bun teatru este acela în care se joacă piesele bine” (I. L. Caragiale Opere, vol. 4,  ediție critică de Al.Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin, cu o prefață de Silvian Iosifescu, E.S.P.L.A., București, 1965. Toate trimiterile din articol referitoare la I. L. Caragiale  se fac la acest volum). Pentru spectator, receptorul în actul de comunicare, este de preferat o piesă  slabă jucată bine, decât o piesă   genială  jucată foarte prost. ”Executarea  bună a unei comedii slabe poate s-o scape, iar o executare slabă poate face să cază cea mai importantă piesă. Fără îndoială, cine zice teatru bun vrea să zică actori  buni”. Actorul trebuie să combine munca asiduă cu talentul, spontaneitatea cu inteligența artistică, însă, în primul rând, actorul trebuie să fie un  instrument fidel al spiritului său „Interiorul artistului-acolo stă chestiunea cea mare”. Actorul, deși trebuie să joace cu mare pasiune, trebuie să fie stăpânul acestei pasiuni, să și-o domine, el fiind în același timp și instrument, dar și  „executantul e sufletul, instrumentul este corpul”. Idealul în artă este ca aceste două elemente să-și corespundă unul altuia, să se armonizeze „Un Paganini e foarte încurcat cu o vioară de la Moși, și un Stradivarius rămâne ca o vioară de la Moși dacă a picat în mâinile unui ageamiu. Un Stradivarius în mâna lui Paganini – iată norocul, și fapta norocului în artă se numește minune”. Jocul actorilor trebuie să fie scânteietor, cu mult nerv, dar fără să-și piardă naturalețea și echilibrul. De la Caragiale ne-a rămas o descriere memorabilă despre felul cum trebuie să evolueze pe scenă actorii  „Actorul, actorii, când ies pe scenă, trebuie să fie niște posedați, să aibă  pe dracu-n ei prin ochi, prin sprâncene, prin gură, prin vârful degetelor, prin toți porii, să scoață pe dracul acela și să-l arunce asupra publicului. O clipă să nu-l ierte pe public a-și veni în fire și a-și da seama  de ce vor cu el,  să-l ia repede, să-l  zguduie, să-l amețească, să-l farmece, să-l aiurească, să-l smintească…”

Fire lucidă, de o mare inteligență artistică, era conștient că opera perfectă și jocul perfect sunt doar aspirații ideale și nu pot exista în realitate, iar rolul criticii trebuie să fie semnalarea acestor imperfecțiuni pentru a fi corectate și eliminate: „Chestia în artă nu stă în atingerea absolutei perfecții, ci într-o relativă lipsă de imperfecțiuni. Și tocmai aici stă rolul criticei: să semnaleze  imperfecțiile și să recomande eliminarea lor, dacă lucrul este cu putințăˮ.

Impresia de naturaleţe și spontaneitate ce se degajă din comediile lui Caragiale este rezultatul unui chinuitor efort de prelucrare, de corectare şi de finisare, astfel încât impresia de naturaleţe şi rafinament artistic este produsul unei îndelungate şi chinuitoare trude artistice. „Dorinţa de a depăşi retorica, pe care o vedea compromisă prin faptul că a abandonat principiul adecvării, a făcut din Caragiale primul nostru poietician, atât în planul teoriei cât şi în acela al producţiei literare”, observă în studiul său Al. Călinescu (”Caragiale sau vârsta modernă a literaturii”).

Conturând elementele unei poetici originale, I.L. Caragiale, fără a exclude importanța reflectării realității în spiritual realismului, accentuează asupra primatului subiectivității scriitorului : „Ia s-o luăm aşadar liniştit, băbeşte. Mă rog, ce este o operă de artă? Este răsfrângerea unei vedenii personale; este, în semne înţelese de spiritul omenesc, icoana închipuirii unui spirit omenesc.” Fragmentele de realitate observate de autor sunt prelucrate în laboratorul artistic personal, îmbrăcând o haină confecționată în viziune proprie.

Într-o frază pe care o considerăm emblematică pentru efortul său de a înțelege până la capăt și în cele mai mici amănunte procesul creației, efortul creator, esența operei de artă, Caragiale își exprima într-o manieră plastică și expresivă crezul artistic: „A crea – a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă, care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea – aceasta este puterea naturii şi a artistului. Şi această putere la artist o numim talentˮ.

Acesta a fost, înfățișat în liniile sale succinte, un tablou al ideilor teoretice caragialiene despre arta teatrală, despre personajul dramatic și despre jocul actorilor. Prin contribuția substanțială adusă la delimitarea și clarificarea unor probleme de estetică a artelor în general și a teatrului în special, el își relevă complexitatea personalității sale, vocația de scriitor, om de teatru, actor, critic de artă dramatică. Puțini sunt scriitorii care, asemenea lui I.L.Caragiale, au aplicat în practica artistică ideile și convingerile teoretice într-un mod atât de convingător și de consecvent. Cei care l-au cunoscut în epocă (și avem multe mărturii), dar și posteritatea critică au fost impresionați de conștiința sa artistică, veșnica sa nemulțumire, bătălia cu Verbul: „Conștiința artistică a lui Caragiale a fost una dintre cele mai scrupuloase pe care le putem semnala în literatura noastră”  (Tudor Vianu, I. L. Caragiale, în volumul ”Istoria Literaturii Române Moderne”).       Prof.  Ion Gânguț, Liceul Tehnologic Onești

 

 Salutăm apariția  în Contact international Vol. 29, 175-177, ianuarie, februarie, martie, 2019 și a articolului ”Poezia ca esență a purității la Ion Barbu și Constantin Brâncuși”, semnat de prof. Nicoleta Vasiloiu, de la Liceul Tehnologic Onești.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s