Categorii
Literatura

Cei ce cuvântă…

i g a

Texte din revista

ALGORITM LITERAR

APARE SUB EGIDA USR , 3 – 4 2018 (24- 25)

CALAN, JUD. HUNEDOARA

DIRECTOR IOAN BARB, SENIOR EDITOR SILVIU GUGA

Soarele îndrăgostit de zăpadă

 

De-atâta alb, subit îndrăgostit,

incandescent, zăpada o iubea,

 

În vâlvătăi de flăcări s-a topit

şi soarele rămas-a fără ea.

 

Sfioasă, fără-a spune un cuvânt,

s-a fost ascuns, prin lacrimi, sub pământ.

 

…A înţeles cât de puternic doare

când sclavă eşti la o iubire mare.

 

Amintirea iubirii

 

Ce rămâne din iubire

când devine amintire?

 

Soare-n noapte poate fi,

dar şi noapte-n plină zi.

 

Din durere să răsară

jertfa vieţii necesară?

 

Versurile-n ritmuri line

să se scrie de la sine?

 

Cântec poate fi, ce zboară

până-n zări de stea polară,

destinat să nu mai piară.

 

Din văzduh să-şi facă seară,

spre întinderea cerească,

urcând să se logodească

spre Luceafărul de seară,

lumii să se-arate iară

tânără ca-ntâia oară.

 

Rază-mprăştiind lumină

cu veciile vecină,

de uitări ne-ndoliată,

niciodată să nu piară!

 

…Nu uitaţi, că totuşi poate,

de-o trădezi, să fie fiară!

 

Un vis de dincolo de timp

 

Fac din cuvinte aripi

în zboruri către tine.

 

Zări încă netrăite

mă cuprind.

 

Multicolori,

doi fluturi inventează

hipnoticul lor dans.

 

Ascuns în noi,

cerul ia foc.

Zburăm!

Versuri de Nicolae Dragoș

 

 Un echilibru precar

 

De câteva zile se simte tot mai mult apropierea iernii. Atmosfera mohorâtă de afară a pus stăpânire şi pe casa noastră. Exuberanţa ce o avusesem înainte nu mai există nici măcar în gândurile mele năstruşnice. După întâlnirea din camera ta, în duminica aceea, am început să mă observ pe mine însămi cu interes. Aveam un sentiment ce se apropia mai degrabă de compasiune. Mi- era milă de mine, dar sentimentul acela ciudat nu mă făcea să regret nimic. Având agresive instinctele erotice, mă înflăcărasem mai mult şi mai devreme decât ar fi trebuit, dar acum mă puteam detaşa de tot ceea ce făcusem. Nu mă simţeam vinovată şi nici nu te învinovăţeam. Aşteptam, pur şi simplu, să văd ce se întâmplă cu noi, ce se întâmplă cu mama care era tot mai mult pe lângă tine când veneai acasă. Ideea de a lupta ca să te câştig mă părăsise, chiar dacă convingerea că te iubesc mult persista, dar nu mai doream să-ţi arăt. Mă asemănasem cu Zenovia, dar nu mai voiam să fiu ca ea, să nu ţin seama de nimic când e vorba de sentimentele mele. Acum doream să mă las în voia sorţii, să hotărască alţii ce se va alege de mine. Nu se întâmpla nimic care să mă facă să cred că tu ești cel care hotărăşti şi toată speranţa era mama. Aşteptarea nu mi-am impus-o, era poate o formă a maturizării mele, un mod de a-mi demonstra mie însămi că în dragoste trebuie să pun nu numai sentiment, ci şi raţiune. Starea asta mă făcea mai tristă şi tu, când te întorceai acasă seara, păreai şi tu trist şi mult mai obosit, deşi veneai mai devreme, că ziua devenea tot mai mică. Am vrut să te întreb, într-una dintre seri, când s-a nimerit să stăm puţin timp doar noi doi în sufragerie, dacă te gândeşti la mine peste zi, dar asta însemna un fel de provocare şi am renunţat. Tu în schimb m-ai întrebat ce am făcut toată ziua.

– Ce poţi să faci pe o vreme ca asta? Am citit, am minţit eu, pentru că, de fapt, nu ştiu dacă apucasem să citesc două sau trei pagini dintr-un roman franţuzesc. M- am învârtit de colo, colo prin casă, m-am tot uitat spre ceaţa care se lăsase peste vale, am discutat cu mama despre oportunitatea de a mă înscrie la Universitatea din Cluj cu ajutorul unchiului Sextil care era rector.

– Vreau să nu ningă până nu ajung cu stâlpii şi cu sârmele în sat şi, până nu dă frigul, să avem lumină electrică şi apă în casă. Turbina merge bine şi toată treaba e acum cu stâlpii, cu sârma şi aşezarea în casă şi a conductelor de apă, mi-ai spus fără să-ţi ascunzi satisfacţia.

M-am bucurat că preocupările astea, şi nu nepăsarea, te-au făcut să nu-mi acorzi atenţia care s-ar fi cuvenit după duminica aceea. Ai început să-mi explici că tot ce a fost greu a trecut şi eu mă gândeam că acelaşi lucru puteai să-l spui şi despre noi şi chiar am vrut să-ţi spun asta, că tot ce a fost greu în relaţia noastră a trecut, de acum, gata, ne-am aruncat în prăpastie şi zburăm. Dragostea este o prăpastie în care dacă te arunci, înveți să zbori. N-am avut însă vioiciunea necesară pentru a mă ridica imediat de pe scaun şi a te săruta şi, când m-am ridicat, n-am avut nici timp să te sărut căci a intrat mama mult mai veselă şi mai vioaie decât mine.

– Augustin, ţi s-a adresat ea, să ştii că mă bucur mult că m-ai chemat să…zum Beispiel sehen…să văd…Versuch…Cum să spun?          Doamne, ce draguţă era. Tutuindu-te şi amestecând româna cu germana, era zglobie şi părea mult mai tânără. Am sesizat imediat că ceva se schimbase cu ea. Faptul ca acum te tutuia era doar un mic semn.

– Să vedeţi proba? Cum să nu vă chem? Trebuie să vedeţi. Ai spus calm, ca şi cum doreai să-i temperezi entuziasmul. Trebuia să vă chem ca să vedeţi ce am muncit aproape patru luni.

Aşadar, mama fusese chemată de tine la Izvoarele. Nu poţi să-ţi dai seama cât m-am simţit de rănită. Am vrut să te întreb de ce nu m-ai chemat şi pe mine, ştiam însă că nu voi putea să-mi ascund mânia din glas şi m-am abţinut iar. Am vrut să mă conving pe mine însămi că e mai bine aşa pentru mama. Mi-a venit să plâng şi am vrut să plec pretextând că vreau s-o ajut pe Vetuţa la bucătărie, mama însă m-a oprit, vrând parcă să-mi prelungească chinul. Ea, care nu mi-a spus nimic despre plecarea ei la Izvoarele, lăsându-mă să înţeleg că e la doamna preoteasă în poveşti, îmi spune pe un tot indiferent că cina-i gata, că nu-i nevoie de ajutorul meu la bucătărie şi că trebuie să stau să ascult ce hotărâri a luat. Am rămas înţepenită, crezând că va spune că vrea să se mărite cu tine. Şi tu ai făcut ochii mari, dar hotărârea ei m-a făcut să râd şi m-a relaxat.

– M-am hotărât să cumpăr un… Reden und Spielgerät, cum se zice,…un aparat de radio.

– Da, m-am gândit şi eu la asta. Instalez aparatul de radio și îi fac antenă bună ca să prindă şi transmisiunile din America, ai spus tu pe un ton sigur şi mama a început să bată din palme ca un copil care află că va primi o jucărie. Nu înţelegeai de ce râd şi credeai că te suspectez de nepricepere în a face să funcţioneze un radiou.

– Nu râde, ai să vezi că sunt în stare să fac o antenă foarte bună, m-ai asigurat tu privindu-mă atent şi cu o anumită nelinişte. Simţeam că vrei să-mi mai spui ceva şi prezenţa mamei te împiedica.

– Sunt sigură că poţi să faci, Augustine, dacă ai făcut tu ca turbina să dea din apă lumină, cum să nu poţi să faci ca să vină din aer muzică, a spus mama privindu-te galeş, cu ochii aproape închişi.    Admiraţia mamei pentru tine, aproape o idolatrie, era, de fapt, o formă de a spune că te iubeşte şi tu ai înţeles, ba chiar te temeai că-mi dau şi eu seama de asta.

Toate vorbele mamei erau o formă rafinată de a-ţi declara că te iubeşte. Tu încercai să schimbi subiectul, dar mama revenea la declaraţiile ei. Vetuţa a venit cu castronul de supă aburindă tocmai când mama aproape te implora să nu mai pleci de la noi.

– Să ştii, Augustin, că am atâta nevoie de tine. N-aş vrea să pleci de la noi, m-am gândit că mai sunt atâtea lucruri de făcut la casa asta şi cu mintea ta inginerească aş putea să le împlinesc. Poate că…ich begann wieder zu träumen.

A trecut la vorbirea în germană ca să nu înţeleagă Vetuţa, dar ea înţelesese destul pentru că era să scape supa pe masă când a auzit-o pe mama.

Ce a urmat a fost o scenă, în care eu am fost doar spectator, dar care n-am s-o uit niciodată. Devenisem nonşalantă şi acum mă miră atitudinea mea de atunci. Cred că a fost începutul detaşarii mele de tine sau poate nesimţirea mea îmbrăca alte haine şi mă făcea să nu am nici un sentiment faţă de mama şi nici faţă de tine, ci o curiozitate faţă de servitoare. Pe ea a emoţionat-o rugămintea mamei. Şi ea poate ar fi vrut să te roage să nu pleci, dar n-a îndrăznit. Eu, care m-am oferit cu totul ţie, nu m-am gândit să te rog să rămâi. De fapt, ceea ce făcusem în duminica aceea n-a fost doar rodul iubirii mele, mai degrabă al lecturilor clandestine şi al discuţiilor cu colegele de la Amboise. Mai era şi precocitatea mea… sexuală, care m-a făcut să ajung poate prea repede la vârsta nubilă. Dar de acest lucru sunt conştientă numai acum pentru că numai acum gândesc aşa.

Castronul în mâinile servitoarei ajunsese într-un echilbru precar chiar deasupra mesei. Tu şi mama aţi sărit în picioare în acelaşi timp ca să-l sprijiniţi ori să vă feriţi să nu vă stropească supa, dar Vetuţa reuşise singură să-l ajeze pe masă şi numai câţiva mici stropi de supă au ajuns pe măsăriţă.

– Ce e cu tine, Vetuţo!? a spus, mai calmă decât maş fi aşteptat, mama. Aţi rămas amandoi în picioare şi servitoarea vă privea pe rând când pe tine, când pe mama şi eu mi-am dar seama, din mişcarea repezită a ochilor ei, cât e de tulburată.

– Îs beteagă, doamnă. Vă rog să mă iertaţi! Îs beteagă, doamnă, abia a apucat să mai repete Vetuţa şi a început să plângă.

– Şi nu mai poţi să ne serveşti masa? -a întrebat-o mama, de data aceasta mult mai precipitat şi chiar mustrător. Tu nu ştiai ce se cuvine mai bine să faci şi de aceea erai ezitant.

– Păi… Ai vrut să spui ceva, dar te-ai oprit. M-ai privit pe mine pentru că bănuiai, desigur, că eu nu cred în îmbolnăvirea subită a Vetuţei şi îmi cereai cu privirea să intervin. Am zâmbit rămânând indiferentă sau, mai bine zis, prefăcându-mă indiferentă pentru că aveam curiozitatea să văd confruntarea dintre mama şi servitoare.

– Nu-i nimica, a spus mama mai mult resemnată decât revoltată. Pentru mine era clar că şi ea îşi dăduse seama că rugămintea ei ca tu să rămâi la noi a „îmbolnăvit-o” pe Vetuţa. Nu îi era clar de ce, nu putea să-şi închipuie că servitoarea ar putea să fie o rivală a ei.   Nici eu, de fapt, nu puteam să-mi explic dacă tulburarea atât de evidentă a Vetuţei se datorează geloziei sau faptului că în sufletul ei se dădea o luptă, pe de o parte dorea să rămâi şi pe de alta dorea să pleci mai repede de la noi pentru că nu-şi putea stăvili sentimentele şi ar fi ajuns ca mine să ţi se ofere. Mă mir acum şi eu cât de detaşat judecam lucrurile, ca şi cum n-aş fi fost şi eu implicată. Gândul că eu te „cucerisem” înaintea lor îmi provoca senzaţia superiorităţii. Tu mă priveai şi nu ştiai de ce am aerul acela destins, erai mirat de mama, de Vetuţa şi-mi place să cred că mai ales de mine. Atitudinea aceea mi-o dădea faptul că mă credeam în avantaj, dar tu nu înţelegeai. Te stingherea şi mama şi Vetuţa şi, iată, şi eu. „Săracul de tine”, ţi-am spus în gând cu o răutate inexplicabilă, de-a dreptul bizară.

Fragment din romanul „Incredibile iubiri”, de Silviu Guga. El a împlinit  recent 75 de ani, motiv pentru prieteni să scrie:”Sub semnul firescului / În Zodia Eminescului / Și-a-nceput prin viață fuga / Dragul nostru prieten Guga / Noi îți dorim prietene drag / Să depășești al sutei prag!”

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s