Categorii
Literatura Uncategorized

Două vieți într-o carte (2)

pcola

 

II. Volumul ”Două vieți într-o carte” (Editura ”Mușatina”, Roman 2017) ne menține și prin a doua sa parte , ”Viața ca un curcubeu” în aceeași lume aspră trăind într-un decor fermecător a muntenilor de pe Trotuș. Și cel de-al doilea narator, Petre Colăcel (în foto), cunoaște vicisitudinile  îndurate de un neam care-și găsește cu dificultate drumul spre lumină: două bunici văduve dar înzestrate cu mulți copii, părinți care-și  unesc destinele din dragoste, în pofida unui viitor sumbru din punct de vedere material, truda grea la coasă ori la mină, analfabetism. Cea mai tulburătoare frază a scrierii :”Cred că Cel  de Sus m-a făcut profesor de Limba și literatura română ca să răzbun neștiința de carte a mamei”. Evocarea de locuri, oameni și  vremi devine  un prilej  lucrativ de a strecura  elemente etnografice. Vocabularul nu ocolește terminologia locală: ”curătură”, ”hârnău”, ”tăfâlcă” și altele. Stilul în care se confesează Petre Colăcel este diferit de cel al camaradului său de litere, Constantin Țăranu. O avalanșă de amintiri îl covârșesc pe  memorialist și el pare  a nu mai găsi modalitatea  potrivită de a se  exterioriza.  Este terorizat  anxios de riscul pastișei  sau al banalității. Formula ”poftim trimitere la” (Creangă, Moromete, chiar Neculce sau Proust) revine frecvent. Înghesuit de presiunea tiranică a lecturilor, memorialistul nostru reclamă revoltat loc pentru  originalitate. Și îl găsește  mai ales prin oralitate  și șarm al umorului antrenant. Cu fermecătoarea lui rostire , în vremea veche, Petre Colăcel ar fi fost  un tovarăș de nădejde al comesenilor de la Hanu – Ancuței. Umorul, senzaționalul, ambiguitatea vorbei,  amărăciunea  convertită în (auto) persiflare, cuvântul potrivit  l-ar fi desemnat  drept  conlocutor al mânuitorilor de ulcele  și istorisiri. Nu rezistă tentației de a divaga (”divagațiile mă asupresc”) aruncând sulițe marca ”flash – back” menite să  conexeze sinoptic evenimente depărtate în timp și să deschidă largi paranteze, cu regretul că  multe lucruri rămân pe dinafară (”nu știam ce greu e să reții pe unele și să renunți la altele”). Autoanaliza se dovedește lucidă și de bun simț:”Mergeam pe paisprezece  ani, izvora orgoliul în mine și mă îmbrâncea spre  nechibzuințe  generate de un  prost înțeles  spirit de independență”. Mai târziu ”începusem  deja să mă erodez, deznădejdea mea începuse să fiarbă sub capacul oalei neputinței”. Relatarea etapelor copilăriei este perpetuu înviorată  de viziunea caragiliană a lumii: Moș Gerilă nu încape în cântecul ”cu plete dalbe”, hoții de cireșe se înfruptă fără ca nicio mătușă Mărioara să le ceară socoteală, lacrimile vărsate la moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej au fost zadarnice. (”și despre ăsta aveam să aflu ulterior minuni”), ca și Petre Colăcel și Nicolae Labiș ”crezuse săracul în miezul unui ev aprins”. Fără ipocrizie, cu o  franchețe de invidiat, memorialistul evocă aproape încântat momente pe care alții le incriminează: emoția primirii în organizația de pionieri, serbările școlare, colaborarea cu versuri la revistele pentru copii ale vremii, minunatele zile petrecute de tabără petrecute la Eforie sau la Tarcău, fascinația produsă de colosalul baraj de la Bicaz (”sunt unul dintre puținii trăitori care au intrat în tunelul de aducțiune al  hidrocentralei înainte ca să  năvălească prin el apele  neliniștite ale Bistriței”).

Spre deosebire de  colegul său nu numai de carte, Constantin Țăranu (”numai un prost va spune  tot ce a gândit și a trăit”), Petru Colăcel riscă  să ducă sinceritatea până la  granița imprudenței.  Lăsăm la o parte mărturisirea șoc legată de ”cărarea cu femei” care le prilejuiește altora nesfârșite improvizații și amintim nota 1 la franceză pentru filantropia convertită în arta ratată de a sufla. Urmează ”cea mai mare mizerie pe care am făcut-o  vreodată  unui profesor”. Cu  această ocazie primește și o  lecție binemeritată deși cam neortodoxă (”o palmă gospodărească”) de la directorul adjunct, care-l dăscălește cazon:”Mă copile, să știi de la mine, pentru tot restul vieții tale de elev, că un profesor are totdeauna dreptate, chiar și atunci când n-are dreptate!”, frază la (in)justețea căreia viitorul profesor de limba română va avea timp să mediteze o carieră întreagă. Pasiunea  precoce pentru  lectură a celui ce se consideră un perfect ”atehnic”(”Pentru mine bătutul unui cui într-o scândură de gard reprezintă un adevărat pericol, mai ales în condiții meteorologice nefavorabile”) este întregită de  o sumă incredibilă de alte preocupări;  colecționar de  albume de artă și discuri muzicale de calitate, prieten cu revista ”Rebus”, susținător înfocat  al echipei C.C. A., devenită ”Steaua     ”, apoi FCSB, jucător la Pronosport etc. Evocând anii de liceu, memorialistul face jocul dublu al viziunii copilului paralel cu cea a maturului asupra aceluiași fenomen(”prezentul se întoarce în trecut, trecutul mă urmărește vindicativ, mi-e greu să  surmontez obstacolul cel mai apropiat, cel al subiectivității adesea excesive”). Apreciind (căci să judece  nu-și îngăduie) munca  îndrumătorilor  săi din liceul comăneștean ajunge la o concluzie – dicton, demnă de fronspiciul oricărei clădiri școlare din lume:”Dascălii sunt ca  niște  lumânări aprinse care ard pentru discipolii lor…” Profesorul Colăcel însuși a înțeles perfect rațiunea existenței sale:”Eu am ținut totdeauna cu elevul pentru că datorită lui trăiesc, și spiritual, mai ales spiritual și material. Poate material puteam să câștig mai mult, dar spiritual, fără copil, nu făceam nimic. Deci, sunt îngăduitor mai mult decât…”

 

Un drum plin de capcane

 

Demersul existențial se dovedește plin de  capcane. Absolvind liceul, rătăcind  tulbure printre opțiuni se hotărăște pentru Institutul pentru Artă Teatrală și Cinematografie București (IATC). Examenul de admitere  al celui ce se credea înzestrat pentru scenă este de un dramatism pe care  doar un adolescent  serios și conștient îl poate recepta. Pentru echilibru, naratorul îl încheie umoristic, nercruțător, aș zice sadic, față de sine însuși. Tocmai această ratare total frustrantă  avea să fie norocul tânărului care se  orientează spre adevărata vocație: filologia. Cu respectul cuvenit marilor profesori (citez doar pe Maria Gabrea, Traian Cantemir, Ioan Grigoriu, Constantin Călin, Mihai Merfea), Petru Colăcel argumentează  puterile formative ale Institutului Pedagogic de trei ani ( IP 3) Bacău, demontând din mintea unora  gluma cu ”școala profesională de profesori”.  Urmează nedreapta repartiție de la Cluj, nedreaptă pentru că posturile bune fuseseră achiziționate deja de absolvenții cursurilor de 5 ani.  O altă probă de injustiție este  reluarea anului  al III-lea la Universitatea din București, fapt anesteziat tot  prin ironia vindicativă și vindecătoare:”Am dat așadar două examene pentru a obține  dreptul de a fi repetent”. Cariera  didactică este marcată  sinusoidal de mult întuneric și puține lumini. Noroaiele toamnelor, omătul și  zloata iernilor, documentele  alcătuite la lumina  lămpii cu gaz, chinurile acțiunii de școlarizare anihilează cinic visurile șefului de promoție. Conflictele cu șefi obtuzi, agravate de  temperamentul nestăpânit al tânărului profesor alimentează tensiuni ruinătoare pentru sufletul doritor de  corectitudine și armonie. Nici activitatea culturală în care se risipește șase ani nu-i aduce prea mari satisfacții. Cunoaște într-adevăr mari personalități, de la Iulian Antonescu la Florin Piersic și Benone Sinulescu. Le prezintă public, pe necunoscutele atunci, gimnaste ale soților Karoly, care ” săreau zburând și zburau sărind, cu  zâmbet și grație și cu  o naturalețe ce ignora dificultatea  și riscurile exercițiilor”. Dar restricțiile și limitele impuse de  cenzura ideologică au marcat sever cei șase ani de închidere și depersonalizare. Iar constatarea că analfabeții se descurcă financiar mult mai bine, infinit mai bine decât  absolvenții înaltelor școli, reduce la extrem capacitatea de  anduranță a junelui profesor și activist cultural. Revenirea în învățământ, de astă dată ca  profesor la liceul  unde fusese cândva elev, aduce starea de normalitate, motiv care diminuează insistența  memorialistului. Se pare că numai vremurile grele  generează stări pasibile de sublimare artistică. Din puținele rânduri dedicate ultimelor decenii de activitate se decantează însă nobile trăiri: pasiune,  empatie, iubire, garante ale constanței într-un context tulburat de  atâtea himere. ”Eu  am rămas ce am fost: profesor. Uite –acuși o s-auzi prin târg:- <<A murit Colăcel  >>, –  <<Care Colăcel? >>, –   << Profesorul, mă! >> Eu voi muri profesor”.   Profesor, dar și scriitor, ale cărui expresii fac deliciul degustătorului de literatură:”după ce ne-am potolit poftele vegetale cu delicatese în creștere liberă prin poienițele ce mărgineau cărarea”; ”generozitatea culinară a Crăciunului”; ”vecinul dinspre răsărit  era cam,  ce cam, de-a dreptul ciufut”; ”era tare curmeziș la vorbă sfinția sa”; ”că exemplul rău se ia ca râia”; ”astăzi au rămas doar denumirile, că brazii…” Neologismele sunt puse cu dexteritate la contribuție:”salariile și așa mărunte, erau  cioplite paralizant”. În cutare situație critică  pentru neastâmpăratul Petrel ”mama fusese  încunoștiințată  de un binevoitor, că geme lumea  de ăștia”. Corecția pe care o primește ”duce la vârf  bucuria privitorilor, oferind material pentru  comentarii  ulterioare, care  mai de care mai săltărețe”. Câte o mică observație picantă este  investită să capteze atenția cititorului:”Îmi amintesc  însă  că fetele erau frumoase (nu există femeie urâtă!) și sociabile”. Comparațiile se nasc din spontaneitatea oralității:”înfrângere amară cât un câmp de pelin”; ”primejdia, ca pe poet leoaica iubire, mă pândea la răspântie”. Metaforele au efect plasticizant: ”și iată-mă-s pai de trestie în vânt dușman” ; ”când mi-a cerut carnetul, a trecut prin mine electrificarea lui Lenin” ; ”nătângul meu orgoliu se ostoia o vreme” ; ”soarele obosit punea aramă  în fagii de la poale și aur în merii din livezi”. Oximoronul isteț, ”niște amărâți de dascăli din vârful râpii” se distinge  din marea de sugestive epitete : ”un individ  agrest ; ”o vară cu trăiri împestrițate” ; ”o boemă qvasiinterbelică”; ”azuriul pascal de aprilie”; ”un octombrie pastelat și îngăduitor”. Portretele dobândesc verosimilitate printr-o complexitate concentrată semantic (”săltăreț la minte și cu aceeași aplecare  spre trăsnăi ca și mine”), uneori oximoronică (”o doamnă drăgălașă, îndămânoasă deși cam parșivă”) ori din două tușe inubliabile – care nu se uită (”un personaj bizar, impenetrabil, de o duritate care-ți interzicea accesul la comentarii”; ”nu se putea spune despre el că era locuit de vreo bucurie, fie ea și vindecativă”). Se aplică și tehnica amănuntului:”n-a putut surmonta săraca, obstacolul pronunțării  lui <<fânetrî>>  cu niciun chip, oricâte eforturi fonologice a depus profesoara”. În sfârșit, caracterizarea clasică:”Avea persoana un design de-o competivitate ce ar lăsa în urmă multe dintre modelele peiorative  ale showbiz-ului contemporan. Un păr blond, buclat, lung pe umeri, niște ochi limpezi, negri mură și un trup cu toate cele puse la  locul lor și mai ales puse cu eleganță în valoare. Nu știu pentru alții dar pentru mine  se făcea lumină când intra în clasă”. Nenumărate sunt fațetele trăirii memorialistului. Nu rare sunt paginile  care  decopertează  aproape involuntar gingășia sensibilității  din spatele vitrinei cu snoave și șolticării:”Mi se  umezesc privirile, mi se așează nodul în gât și n-am curajul să parcurg aleea și să intru măcar pe  culoarul dintre săli”. Finețurile sufletești  sunt camuflate pudic sub platoșa cuvântului frust, reminiscență a geneticii muntenești:”Sunt un nătărău sentimental și mă-nmoaie repede mila de aproapele”. Însă unele aspecte nu pot fi edulcorate nici prin  terapia râsului:”doi profesori de matematică, practicanți de frunte ai predării obiectului  prin bătaie. Zdravănă”. Dimpotrivă, un lirism afișat alimentează melancolia trecerii: ”S-au dus ai mei, mai întâi tata, aproape unul de altul. De când au plecat, a îmbătrânit casa, au îmbătrânit acareturile, le amenință primejdia unei furtuni  mai înrăite. Le mai păzește un câine bătrân, ca și stăpânul său. Aproape s-au uscat cornul și părul, pomii sub care am crescut”. Nu mai este decât un pas până  la probe de curată poezie:”mi se alintă sufletul”; ”Ningea din sânul cel de sus și-mi ardeau candelele inimii, ca un pumn de jeratic sub coviltirul serii”; ”erau  clipe de stele și gând brodând lumină și –mpletind liniștea”.

Cartea are și o ”Postfață” scrisă cu participarea afectivă de  Laura Murgu, care a și tehnoredactat textul, remarcând tonul când jovial, când nostalgic al relatării, nota tradițională confesiunii, transfigurarea unei lumi cu oameni simpli, dar cu înalte valori morale. Comentând pertinent cartea, Laura Murgu ajunge la concluzia că primul coautor are un stil ”abrupt, concis, adaptat exprimării faptelor și plin de umor coroziv” , în timp ce Petru Colăcel, care aranjează cu drag bibelouri fragile în rafturile amintirilor, posedă un stil ”expresiv, plin de descrieri melancolice, de voluptăți verbale și imagistice care curg lin sub imperiul autenticității”. Laura Murgu  încearcă să  descopere elementele care probează asemănarea dintre coautori. Însă indirect pune în lumină deosebirile, particularitățile care  conturează relevant  atracția superbă a contrariilor.   Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești    

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s