Categorii
Literatura Uncategorized

Lamento cu maci

maci.jpg

”Dragostea mea pentru tine / Arde macii din coline”- zice  un  excepțional refren popular.

Vrând să-l concureze, Valer Popean așterne  peste o copertă inspirat realizată de Cristina Ratuș titlul  ”Și macii plâng de dorul tău”, publicând un volum de versuri  la Editura ”Stef” în 2018.

Născut în 1959 pe plaiuri mureșene, la Iernut, poetul a debutat sub patronajul lui Marin Sorescu în ”Ramurile” craiovene, ulterior colaborând  la principalele reviste  românești de cultură prin numeroase poeme, o parte selectate în cele patru volume proprii  publicate până acum.

Vasile Popean își  captează admiratorii cu muzicalitatea de romanță autumnală a versurilor, dar mai ales prin varietatea prozodică. Nu se cantonează într-o singură formulă convenabilă și încearcă  de a-și comunica trăirile mânuind cu abilitate  macazul versificației îi reușește din plin. Scrisul său, nutrit din autentic talent, prinde aripi și antrenează cititorul în penumbra fermecătoare a visului și a ficțiunii, îmbiindu-l cu deliciul expresivității  și promisiunea unor  superlative emoții estetice.

Fondul poetic principal este desemnat de iubire , sentiment ce înalță eul până la treapta demiurgică, investindu-l stăpân  pe stele și timp, capabil să relativizeze spațiul (”Departe e aproape când dorești”). Furat de imaculatul începuturilor , poetul se simte Adam așteptându-și Eva, cu gând curat, la fântâna dorului. Idila se derulează în décor universal ornat cu elemente sublime: o noapte de sfârșit de mai,  cântări de nimfe,  cohorte marine de sirene,  festinul cu cireșe coapte, iar dar de nuntă, desigur steaua iubirii. Iubita este eternizată, ”zăvorâtă” în lemn de tisă, în mândre palate de cleștar, de fapt în imaginația bărbatului  ce aspiră spre ideal.  Pentru fortificarea ideii, poetul face apel la mitologie; zburătorul, Olimpul și fie-ne îngăduit – Ardealul. Dar  liricul amant trăiește în postura de trestie solitară supusă vitregiilor destinului. Îndură clipe  de îndoială, răstignit  de gânduri pesimiste și stări nelămurite. Sătul de lume și de vremi, percepând iubirea ca o rană, un drog, un rău necesar, parcurge deznădejdi bacoviene:”Mă strâng în mine ca un arc / Sătul de friguri și de ploi ,/ Pierdut pe aleile din parc / Gândind la viață și noroi”.

Regenerarea sufletească se realizează tot prin iubire . Aceasta poate înnobila prozaicul: gări și peroane sunt incendiate de  magnifici maci roșii,  stâni părăsite capătă  rang de lăcaș al zeilor, bănci  ruginite din parcuri găzduiesc ”perechi îndrăgostite cu părul argintiu”. Depărtarea  ascute dorința. Lupta cu dorul este o luptă pierdută.

Deși principalul obiectiv tematic în constituie iubirea, tangențial apar și alte motive:  cultul pentru strămoși (”Ecouri ancestrale mă duc spre începuturi / Și simt cum Miorița se-ntoarce printre noi /  Departe, sus la munte, printre uscate ciuturi / Ne regăsim sorgintea ascunsă printre ploi”); nostalgia copilăriei (”Melc peste timp”); efemeritatea condiției umane (”Destin de frunză”); misterele universului (”La frontiera unde nu mai ești / Nici timpul încă nu-I născut”).

Având însușiri proteice, Valer Popean este greu de încadrat teoretic. Pe aceeași filă (paginile 87 – 88) conviețuiesc pașnic stiluri diferite. ”În satul ce-n vale se lasă / Răsună tălăngi de mioare ” (amintind de Ștefan Octavian Iosif), ”Pământul e leagănul vieții / La sat s-a născut veșnicia” (Lucian Blaga), dar ”La chei andocau prăfuite / Corăbii ce vin din alt timp”, pirați,  catarge, vele și dane , ”desene cu zei din Olimp” (simbolism minulescian). Câștig de cauză are latura tradițională și, precum Ștefan Augustin Doinaș, Valer Popean are meritul de a revigora  o veche specie în ”Balada sabinei fecioare”, cu veritabile accente macedonskiene. Apropierile pe care le-am făcut trebuie privite constructiv, mai ales că poetul Valer Popean are  originalitate indiscutabilă, marcată de o mare forță de concretizare. În versurile sale  ”sentimentele dorm”, ”acordurile gem”, ”otrava se ascunde în șoapte”, ”muntele zboară” gândurile sunt  ”grizonate”, ”clipa se pierde-n nadir”. O sumă întreagă de artificii literare  încântă: metafora (”Și poate niciodată pădure nu voi fi”), inversiunea (”din scoici e caleașca în care plutim”), paradoxalul (”Secunda-n infinit iar se dilată”; ”Când marea ne cheamă să-i fim adăpost”), picturalul  (”La tâmple dalbii ghiocei / Topeau zăpezile pierdute”), sinestezicul  (”Tăcute secunde zâmbesc cu tristețe”, ”Pictor printre versuri”), efectul fonic (”Învie lumina în mici licurici”) sau rima inedită (”sentimente” / ”sedimente”). Cuvinte ”apoetice” intră firesc în unda lirică: ”blocat”, ”stocat”,  ”a redunda”, ”șuturi”, ”cioată” (umila cioată de stejar care cutează să-nverzească devine  adevărată obsesie). Valer Popean are și capacitatea de a  transfigura peisajul adaptându-l  vremurilor și locurilor: idilicul provincial (”Pe  aleile din parcuri  băncuțe răzlețite / Mai găzduiesc sporadic spre seară bătrânei”), rural (”Stupinele sunt pline și câmpul înverzit, / Au  înflorit castanii…”).

Excepțională rămâne capacitatea de a  sedimenta ideea într-o  fermecătoare undă muzicală. Bănuim că Valer Popean este un meloman învederat. Altfel nu s-ar explica faptul că  în timpul lecturii ne răsună  în minte ecouri de romanță (”A crescut pădurea – n mine”) sau simțim nevoia  de pași clasic ritmați (”Tango printre amintiri”). Când încearcă versificația modernă, Valer Popean se expune  riscului ratării (o excepție totuși, poemul ”Focul de pe dealuri”). Lectorul său, deranjat de  confortul muzical, are senzația de  stranietate. Nu aceasta este direcția potrivită pentru cel căruia versul clasic îi reușește cu prisosință, precum în această impecabilă strofă: ”Când totul este la trecut /  Și diminețile sunt triste /  Gândind la ceea ce-am avut / Ne resemnăm la acatiste”.

În pofida  unor inadverențe (poemul ”Tu ești iubirea mea”, cu două viteze prozodice , e dtrept, echitabil distribuite), a unor expresii suspecte  (”Timpul plânge ca un rege pe vecie suspinând”), sau a  unor erori de editare  (poeziile de la paginile 55 și 56 apar și la  paginile 106, respectiv 107), cartea poetului Valer Popean – ”Și macii plâng de dorul tău” merită a fi parcursă pentru înflăcărata bucurie de a trăi, pe care, cu măiestrie o declanșează. Însuși poetul își recunoaște  această generoasă menire:”La mine-n suflet primăvara / Aduce flori în  vers tăcut, / Să poată –ntineri vioara /  Cântând romanțe-n timp  trecut…”    Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești 

foto 1.jpg

Între două gânduri

 

Între două gânduri am lăsat

Tinerețea să se odihnească…

Părea încărcată de multe vise.

Nori grizonați au început

Să îi dea târcoale precum lăcustele.

Spune-ți ce e de făcut?

Să renunț?

Am deschis un mic atelier de reparații…

Nu știți tinerețe de vândut?

Adresa o găsiți în adâncul inimii mele.

 

Orizont căzut în mare

 

Orizont căzut în mare

În pământ proaspăt plouat,

Strigătul clipei din zare

Cade-n râu –ntunecat.

 

Așteptau să-mi fure dorul

Cu picioarele în glod,

Părăsind pe veci izvorul

Însetând  întreg norod.

 

Și pe drumuri fără piatră

Colbul rostuiește  ani,

Invocând mereu la șatră

De norocul la țigani.

 

Când ating cerul cu mâna

Să dezleg ploaia-n șuvoi,

Rezemată-n bolți stă Luna

Minunându-se de noi.

 

Plânge-n taină chiar tăcerea

Doru-ncet ne macină,

Erodând încet durerea

Mirosind a patimă.

 

Orizontul cade-n mare

Când ajungem la final,

Dorul cântă-n fiecare

Ne cuprinde val cu val.

 

Și pe strune de chitară

Așezat pe nori, în cer,

Am să cânt vară de vară

Stelelor ce-n veci nu pier.

 

Semințe de iubire

 

Călare pe clipa ce merge-n trecut

Departe de lume mă simt vrăjitor,

Și geamuri murdare luminii fac scut

M-ascund în izvoare cu susur de dor,

 

Din lumea trecută răzbat amintiri

Ascunse tăcut în semințe de gând,

Cuvinte răsar printre noi  răzvrătiri

Și versul m-așteaptă la poartă plângând,

 

Iar clipele  trec înșirate-n cuvânt

Senină e zarea din care răsari,

În ie subțire, cu pletele-n vânt

Aduci bucurie pe unde apari,

 

Și-n lumea trecută tu ești alinare,

Tenebre ascunse  dispar în pustiu,

Lumină-n lumină aduci închinare

Răzbate din tine, mă simt iarăși viu,

 

Călare pe-o clipă mă-ntorc în trecut

Și parcă din mine secunda renaște,

Venim în lumină să fim vieții scut,

Precum și Iisus în ziua de Paște.   Versuri de Valer Popean

Un răspuns la “Lamento cu maci”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s