Categorii
Cultura Uncategorized

Scrisoare pentru Basarabia

bas 1

Comăneşti, 27 martie 2018

Dragă Basarabia,

M-am grăbit să-ţi scriu pentru că timpul fuge mult prea repede. Poate te întrebi ce-mi veni. Gândul de a-ţi scrie mi-a răsărit deunăzi când, din întâmplare, m-am întâlnit c-un Simion de-al tău. Mă aflam şi eu căutându-L pe Dumnezeu, pe meleagurile Lui, ca să-L întreb ce Are de gând cu ţara noastră. Şi aşa s-a făcut că am cunoscut pe unul din fraţii mei români. Dar ce întâmplare? Căci demult dorea sufletul meu să-ţi vadă chipul, dragă Basarabie, într-un român de peste Prut. Îl chema Simion. Dumnezeu mi l-a adus în cale, chiar pe la Bethleem, în Noaptea cea mai Sfântă, a Naşterii Sale…

Ardea în mine o lacrimă de durere la tot ce ştiam despre tine…eu, o copilă de 18 ani…copilul ţării mele. M-am zvârcolit mult timp; cuvintele veneau, se opreau dinaintea buzelor, dar se întorceau…creştea emoţia. Ce frate! Ce om! Ce suflet! Era alături de un grup de ruşi. Dar s-a rugat de coordonatorul pelerinajului lor să primească trei suflete-românce (eram noi, trei fete, vroiam să ajungem la Ierusalim; n-aveam cu ce; era cinci dimineaţa după slujbă). Era în culmea fericirii că i-a dat Dumnezeu ocazia să ajute nişte români – fraţi şi surori de-ai lui. După clipe de frământări închegate în sufletul meu, amestec de temere și de rușine (ca atunci când întrebi un rănit sângerând: ”Te doare?”), într-un final, mi-am făcut curaj şi l-am întrebat dacă e adevărat ce auzisem: „Rusa e obligatorie în şcoli?”. O scurtă tăcere și apoi cuvinte blânde și fierbinți. Răspunsul lui m-a şocat. Am văzut dintr-odată toată istoria însângerată a pământului românesc şi jugul străin ce ne-a robit. Mi-a răspuns, dragă Basarabie, că durerea şi astăzi e vie în tine, te macină. Mi-a spus aşa, cu glas tremurând şi smerit: „Învăţăm, …na…de toate…c-aşa-i…învăţăm numai să fie pace!”. Ce cuvânt, Basarabie iubită, ce cuvânt! Asta e jertfa pentru Pacea ta?! Şi dac-ar fi numai atât! Pământul Mamei urlă după tine! Ne întreabă pe noi care ne este jertfa pentru reîntoarcerea surorii noastre, a fraţilor înstrăinaţi de vitregiile istoriei. Pietre răscolite de resentimente şi înţepenite de orgolii, egoism şi interese proprii. Asta suntem noi! Iar cei de dincolo de Prut-o vai, amar de noi!- încep să-şi piardă şi speranţa, furaţi de lozinci ce exprimă idei precum aceasta: că tu, de fapt, Republica Moldova, eşti un stat în sine şi trebuie să exişti aşa. Păi, vezi, normal, draga mea! Că mai întâi presori sămânţa vitregiei între fraţi şi-apoi îi desparţi. E ca şi cum ne anesteziază  ca apoi să ni te ia de tot. Ce joc rusesc perfid! Mulţumească-se cu „multul” lor şi să ne dea „puţinul” nostru înapoi!

… Răspunsul meu pentru răspunsul lui a fost o plecăciune sufletească și tăcere…

Se spune mai mereu că tu, pumnul ăsta de pământ rănit, ești „sora noastră basarabă”. Dar dacă tu, Basarabie și România, sunteți surori, din punctul meu de vedere, două surori, fie ele şi gemene, sunt diferite; ați avea, incluzând chiar şi cazul unor siameze, totuşi, personalităţi diferite… Aici mă îndoiesc de exprimare, căci singurul adevăr, consider eu, e acela că, de fapt, voi sunteți una şi aceeaşi: Basarabia e România şi România e Basarabia! Români suntem şi aici şi acolo! De ce, atunci, să vedem Prutul ca pe o prăpastie şi nu ca pe o punte către fraţii noştri? Dacă am reuşi, noi, cei de acum, să ne unim, să reîntregim corpul cel vătămat al ţării noastre, nu ne va fi nouă de folos, cât le va fi generaţiilor viitoare. Însă pentru noi, aceștia în care spiritul naţionalismului mai arde ca o flacără vie, înfăptuirea unirii ne-ar aduce o linişte adâncă, am muri împăcaţi, mulţumiţi că cei din urma noastră vor zice „acasă” fiecărui metru pătrat de pământ, fie el din Timişoara, Constanţa sau Iaşi, Tighina sau Hotin, în oricare extremă a ţării se va afla. Nu-i așa că am dreptate, Basarabie?

Despărţirea aceasta de tine, scumpă Basarabie e o rană pe trupul României; e ca şi când unui om iar lipsi o mână, ori de o are, din pricina unei strânsori de la începutul braţului, îi e imposibil să o mişte, să o folosească. Când îşi va recăpăta România braţul, adică pe tine, când se va slăbi strânsoarea Prutului, primul lucru ce-l va dori ţara noastră, e să-şi facă semnul Sfintei Cruci, căci noi, de veacuri  nenumărate, suntem un popor creştin şi credincios. Astăzi, în neputinţă, se roagă doar, cu lacrimi care mai spală din când în când obrazul ei-aceste lacrimi, de alftel, date de Dumnezeu, sunt câte o inundaţie prin care poate ni se mai spală  din păcate, păcate a căror pedeapsă e rana aceasta, a despărţirii. Și românii din brațele tale se roagă, știu asta… Însă, fără puterea dată de însemnarea cu Sfântă Crucea Domnului, ruga e zadarnică şi România, în tăcere, încă suferă, şi vedem toţi aceasta. Dar cine oare sunt aceia care ţin strânsoarea şnurului la braţul nostru?… Căci Prutul singur, apă curată, nu are nici o vină…  Tu știi și taci, lăcrimând, draga mea! Cei ce nu vor niciodată ca România să se lepede de invaliditatea aceasta; aceia care vor să smulgă definitiv şi brutal braţul   României noastre şi să îl alăture forţat, trupului ţării lor, ca Rusia lor să depăşească firea naturii…

Poate, oare, Dumnezeu să îngăduie să se comită asemenea nelegiuire? Pe zi ce trece, ei tot mai sapă în adâncul rănii ca să ajungă, într-o zi să te desprindă de tot şi să te facă să uiți cui ai aparţinut mai înainte. Precum rana ce nu primeşte îngrijire medicală duce la amputarea părţii vătămate, aşa şi noi, acum, privim cu ochii îngheţaţi cum braţul ţării noastre se înstrăinează tot mai mult de corpul din care s-a născut. Cât vom mai aştepta aşa de indiferenţi? Tocmai această indiferenţă ne amorţeşte durerea pe care ar trebui să o simţim în desprinderea aceasta. Iar tu, Basarabie plângi și aștepți… Ne vom trezi, într-o zi, că nişte medici fără inimă, nemiloşi, vor amputa braţul basarabean, fără să folosească nici un fel de anestezie, pentru ca, atunci, abia, să simţim groaznica durere a despărţirii, fără vreo şansă de recuperare.

Îți transmit un îndemn, Basarabie! Transmit un îndemn copiilor din brațele tale! Durerea e mai adâncă și mai usturătoare pentru tine. Dar și noi suferim destul.. Deci, cât timp încă avem speranţa însănătoşirii trupului ţării noastre, să facem ceva!! Acum, astăzi, se împlinesc 100 de ani de când istoria ne-a consemnat clipa bucuriei poporului român: clipa României Mari. O clipă prea scurtă, prea efemeră. Uneori înclin să cred că soarta a fost prea egoistă cu noi. Acea bucurie, acel chiot de sărbătoare pe care l-au intonat buneii noștri atunci, aș vrea să le putem gusta și noi… Dar asta înseamnă să luptăm, să luptăm pentru a câștiga sau mai degrabă pentru a ne revendica avuția…pământul… pe tine! Sângele nostru e același cu cel al soldaților de pe front, suflete curate și sincere în iubirea de neam, în iubirea de patrie. Ne trebuie mai mult curaj… Tot timpul e cel care ne amintește de soldatul acela poet:  îl știi, Basarabie? Cum nu? Îl știi sigur, pentru că se lupta cu străinii ca să te-aducă acasă. ”Nu plânge Maică Românie!” era îndemnul lui de atunci. N-a contat moartea, nici obuzele, nici frontul plin de oameni morți; știa că-i vine rândul oricum să se așeze lângă aceia. Vezi Basarabie, ce înseamnă sufletul românesc? Ce poate face el chiar și când viața i se scurge printre degete? De unde a găsit putere să nască versuri atât de frumoase? N-ar fi avut de unde decât din iubire de țară și din durere, nu fizică, ci spirituală. Știa și simțea cât de mare e prețul și jertfa acestui popor. Mă întorc la noi și mă întreb: oare Majestatea Sa, Regele Mihai avea dreptate? Noi chiar suferim de o criză de valori morale? E o râie, egoismul ăsta… Și-i un cancer, interesul propriu… Fiecare acuză istoria și contextul și se scuză ca și când ar fi ceva de nerealizat, UNIREA…

Of, Basarabie, că multe mai sunt… Am uitat să-ți povestesc că m-am văzut cu acei tinerei trimiși de tine. Tare mi-i drag să te văd în ochii și în graiul lor ROMÂNESC. Mi-au furat lacrimi cu glasul lor însuflețind poeziile lui Eminescu, Vieru și alții de-ai noștri, români deopotrivă. Am dat mâna cu tine, prin ei, Basarabie! Erau sinceri și calzi în privire… Le-am simțit emoția în tremurul vocii. Se aflau în fața noastră, însuflețiți de ideea de a demonstra că Basarabia încă e România, cu toate încercările srăine de rusificare; că poporul e român, că limba-i română și acolo, că toți suntem frați pentru că ne unește credința, graiul și ne îmbrățișează istoria din spate; ea e cea care strigă prin faptele strămoșilor noștri că toți, una suntem, o țară, un singur popor…român!

Basarabie, spune-le fraţilor noştri că nu i-am uitat…cel puţin eu..şi câţiva alţii. Cât timp avem credinţă, Dumnezeu ne va ţine. Să nu-ţi pierzi speranţa. Unde cade lacrima ta, se înverzeşte pământul. Prutul nu-i o prăpastie între tine şi România. El e o punte. Se balansează puţin de la vânt. Dar nu-ţi fie frică. Treci puntea şi vino acasă!… Mama te-aşteaptă…

Dacă eşti prea rănită şi nu poţi să înaintezi din cauza durerii, rezistă! Vom veni noi după tine. Promisiunea făcută mamei e o datorie pentru noi. Mai rezistă încă puţin, te rog! Să nu te îndoieşti de spusele mele, să crezi, să speri mereu! Între timp eu încerc să strig celor de sus, poate m-aud şi reuşim cândva. Eu voi striga mereu; iar până mor voi ţine sufletul la unison cu lacrima durerii tale, Basarabie! Răbdare, doar, vom birui!

 

În speranţa unei grabnice uniri, Basarabiei, din Pământul Românesc.

Cu drag, un suflet iubitor de Patrie!

 

P.S.: La mulți ani, scumpa noastră Basarabie, pentru cei 100 de ani împliniți de la venirea ta acasă! Măcar astăzi usucă-ți lacrimile și zâmbește la gândul unei amintiri frumoase ce îți ilustrează clipele fericite ale istoriei!  Andreea Mădălina Miron, Comănești

 

România Mare

 

Tălpi încinse de visare

Înfigându-și urma-n glie

Se aruncă-n bătălie –

Drum spre România Mare!

 

Dojenind amara soartă,

Ochii plâng peste hotare…

Câți viteji suspină oare?

Cine grija le-o mai poartă?

 

Pământ frământat cu oase –

Tinerimea zace frântă!

Doină de război se cântă:

Note stinse și duioase.

 

Preț de sânge la izbândă,

Să se spargă ziduri reci!

Să rescrie pentru veci

O istorie mai blândă…

 

Ți-a fost  dat să porți regretul

Clipei de încununare.

Dragă Românie Mare,

Nu îți pierde sufletul!

 

Va veni-ntr-o zi momentul

Când s`a reîntregi pământul…   Andreea Mădălina Miron, Comănești

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s