Nea Ilie

 

De vreo câteva săptămâni  a plecat să se odihnească pe infinitele hectare ale lumii de dincolo una dintre cele mai chinuite ființe care au populat lumea  unei generații, figura  distractivă, clamatoare în van, stârnind mila și disprețul oneștenilor:Nea Ilie.

Pe vremuri, Nea Ilie nu era nici pe departe obiectul curiozității și al observațiilor de ordin moralizator, exemplu oferit școlarilor indolenți sau supărător de  energici. Tâmplar priceput, capabil să execute lucrări de finețe, șef într-o rentabilă cooperativă  meșteșugărească, având  sub ascultare ucenici promițători, prieten la cataramă cu notabilitățile orașului, Nea Ilie era cineva. Intrarea sa în vreun restaurant, fie de lux, la ”Intim”, fie mai modest, la ”Viața Satului” sau ”Vatican” (de fapt ”Miorița”, adică Pensiunea ”Alexandra” de astăzi), intrarea sa, zic, era o sărbătoare. Nu oricine stătea la masa tâmplarului – boier, unde subiectele de conversație depășeau rutina cotidiană. Când era cu chef Nea Ilie expedia cu vocea lui sonoră câte o vorbă de duh care înveselea tot localul. Generos, trimitea  sticle de vin sau halbe de bere la mesele clienților mai amărâți, câștigând simpatia  privitorilor ce aveau grijă să povestească mai departe despre  gesturile nababului.

În vara anului 1982, plimbându-mi bebelușul  în vârstă de doar o lună, prin parc, am fost oprit de un domn prezentabil în costumul său impecabil  și cămașa concurând  albul zăpezii, care a pus alături de copil o bamcnotă, nu oarecare, justificându-se prin precizarea că era 20 iulie, ziua sa de nume. M-am bucurat și pentru bani, dar mai ales pentru faptul că marele  Nea Ilie mă remarcase pe mine, un modest oneștean…

Apoi, pentru Nea Ilie ”vremea și-a ieșit din țâțâni”. Realitatea a intrat într-un ciudat patinaj,  lichidele protocolare au devenit licori terapeutice, vorbele de duh au ajuns bombăneli pe care nu le mai asculta nimeni, lucrărilor unicat în lemn le-a luat locul reparația somierelor desfundate, atelierul dichisit a fost înlocuit cu asfaltul cenușiu din fața casei. Deși ecoul revoluționar al  anilor 90 se stinsese de mult, Nea Ilie  se posta de unul singur în fața  Primăriei Vechi strigându-și lozincile și doleanțele, fiind privit cu mirare și plictiseală de trecătorii preocupați de coșul zilnic. Geometria percepției meșterului iscusit de altădată a fost înlocuită cu ridicole fantezii. În plin centru  al orașului Nea Ilie  și-a ridicat o casă, vorba vine, ciudată, folosind materiale de adunătură. În vreme ce în jur lumea prospera construind vile, pensiuni, garaje, depozite, Nea Ilie se întorcea la  vremurile patriarhale: tăia lemne în plină stradă, făcea focul la o sobă improvizată, ca la țară, aducea apă de la ”izvor” (cișmeaua din intersecție).

Adunase ”o claie de câini”, singurii tovarăși care-i mai rămăseseră. Îi despăduchea în văzul lumii care se strâmba de râs. Fără a avea curent electric, fără vreo sursă de căldură, parterul casei (căci la etaj bătea vântul prin găurile care-i țineau loc de geamuri) devenise  un depozit  de gunoaie, proprietarul contractând și ”boala săracului – lipit” , ce crede că se poate  îmbogăți inspectând pubelele. Din când în când îl vizita un călugăr, figură familiară a orașului, care, probabil îi mai alina suferințele cu ceva de mâncare sau o vorbă bună. Ultima treaptă pe care a ajuns Nea Ilie a fost parapetul unui magazin de pe Bulevardul Oituz, de unde întindea  o mână rugătoare trecătorilor. Dar formula ”Dăruiește și Dumnezeu îți va da înzecit” nu a funcționat.

Se  spune că Nea Ilie a fost înmormântat cu onoruri militare pentru că ar fi primit nu știu ce distincție în anii comunismului. Dacă este așa, înseamnă că viața lui s-a încheiat cu încă o situație paradoxală: democrația românească, ajunsă la serioasa vârstă de 30 ani onorează eroii dictaturii, pe care are iluzia că a expediat-o de mult în neant.    D. Cireșeanu, foto Deșteptarea

 

Publicitate