…la Onești ! Dar cine oare nu a plâns astăzi, când un imens sobor de preoți dar și o mulțime însemnată de elevi, profesori, colegi de-ai părinților sau bunicilor ori simpli prieteni l-au însoțit pe Teodor Găbureanu în ultimul său drum. Doar norii nu plângeau, surprinși parcă de puritatea sufletului ce tocmai se îndrepta spre Sfânta Împărăție. Și cum să nu te cutremuri doar la gândul că un copil de nici 14 anișori e răpit de o boală incurabilă din sânul familiei sale iubitoare. Și asta după ce acum câteva luni își sacrificase un picior pentru o fărâma de speranță. De piatră să fii și tot te sfarămi sub lovitura necruțătoarei boli. Bietul băiat, sărmanul de el! Era clar că Teo, cu neprihănitul său suflet de copil, nu putea pleca la îngeri decât atunci când Domnul și-a deschis larg porțile Raiului, în noaptea Sfintei Învieri. Este mesajul Său divin, că sacrificiile nu sunt întâmplătoare și că grabnica și crunta dispariție a lui Teodor nu este decât cea mai intensă lumină cu care-i va veghea din înaltul cerului pe dragii săi părinți.
Lexicul mi-e prea sărac pentru a descrie câtă suferință trebuie să-i fi încercat și pe părinții acestui băiețel. Cred că nici măcar imaginația nu mi-e de ajuns, fiindcă nu există durere mai mare decât să-ți vezi ființa cea mai iubită, ștearsă de pe pagina vieții. Marele Balzac spunea că ”durerea e flacăra care ne luminează viața”, dar unora parcă ne pârjolește sufletul, maestre! Flăcările vieții ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate ieși și asta te poate răni uneori. Când tot ce ți-a oferit viața ai trăit până la paroxism, până la suprema încordare ajungi la acea stare în care nu mai poți trăi nimic … fiindcă nu mai ai ce ! Tocmai de aceea apropiaților, colegilor ori simplilor amici ne rămâne sarcina să sprijinim familia mult prea încercată și să realizăm că numai durerea ne arată ce înseamnă o viață … fără durere. Pentru că uităm prea multe lucruri în viață, ajungem să nu ne mai amintim cele mai frumoase clipe, dar ținem minte cu exactitate cele mai dureroase momente. Să-i facem să-și repete în fiece dimineață: viață … nu m-ai învins ! Pentru că există un cuvânt care vindecă toată durerea și necazul vieții: iubirea. Iar rucsacul ei e plin de zbucium dureros, dar merită cărat în spate toată viața. Chiar dacă arta vieții e … norocul de a evita durerea nădăjduim că durerea de acum face parte din fericirea de atunci. Cu toate cotiturile ei viața e interesantă, durerea fiind magistrul care-ți indică drumul înțelepciunii și îți transmite că nu trebuiesc eludate bifurcațiile vieții. Și peste toate e imperios să dăinuie moto-ul suferinței: marile noastre dureri trebuie să devină nebănuitele puteri. Chiar dacă acum … și norii au început a lăcrima, copil bălai, părinți îndoliați !
Zbor lin spre îngerii din ceruri, Teo !
Și pentru voi ce l-ați pierdut, Olivia și Cătălin, chiar dacă numele vostru e…durere, să nu uitați nicicând că durerea e o parte din viață, iar nefericirea … e doar o opțiune ! Și călăuziți-vă drumul după … sfânta triadă: iubire, putere, credință !
Dumnezeu să binecuvânteze îndurerata familie! Prof. Nelu Mașala, Onești
Amprenta de Onesti 