”Bacăul cultural. File de istorie. Partea a I a. Origine – denumire – personalități- aspecte inedite – probleme controversate”. În redactare, autorul, Liviu Chiscop, este secondat de doi eminenți consultanți științifici, profesorii Eugen Șendrea și Relu Leoveanu, prefața este semnată de prof. univ. dr. doc. Constantin Marinescu iar postfața de prof. univ. dr. Ioan Dănilă. Când iei în mână un document astfel etichetat, trăiești din sentimentul plăcut al întâlnirii cu o istorie culturală a Bacăului, ordonată cronologic, împletire de factologie și legendă, virtuozități de interpretare, sumă de inedite și confirmări, într-o lectură instructivă și, de ce nu, confortabilă. O calmă și atractivă fluență menită să demonstreze că – vorba lui Adrian Cioroianu,” istoria este cea mai frumoasă poveste”.
Dar, parcurgând cartea, ești invadat de o ușoară dezamăgire constatând că este vorba de o colecție de studii, articole, recenzii, note pe cele mai diverse paliere: evocarea unor personalități, aprofundat (Grigore Tabacaru) ori expeditiv (Iulian Antonescu), a unor momente însemnate privind publicistica sau învățământul, dar și elemente de biblioteconomie sau folclor. Amănunte, opinii, fragmente, uneori pagini întregi se repetă jenant, lipsind puterea ”de a topi” materialul în așa fel încât să se obțină cursivitatea proprie unei lucrări unitare dorite de cititor. Așteptările sunt cu atât mai mari cu cât Liviu Chiscop, unul dintre cei mai valoroși profesori pe care îi are Bacăul, poate fi văzut aproape zilnic la Biblioteca Județeană, total cufundat în documente, publicații, broșuri, pliante, volume. Răscolește cu trudă și patimă adevărați ”munți de informații” căutând explicații, delimitări, similitudini între evenimente. De peste 40 de ani Liviu Chiscop răspândește în presa românească studii și articole ce evocă trecutul ”cetății bacoviene” și informează despre ultimele dcescoperiri. Scrupulos, exigent și talentat el se dovedește abil în comunicarea ideilor, în construcția frazelor, notabil pe plan stilistic și având arta respectată cu acribie a cercetării, luând drept bază surse documentare atent verificate. Curajos, infirmă prejudecăți curente. Respinge aserțiunea că nu lumina izvoarelor ar fi decisivă ci capacitatea de a comenta:”Fără o judicioasă evidență a surselor, comentariul n-are cum opera, rămâne suspendat în gol”. El combate opinia încetățenită conform căreia orice legendă conține un sâmbure de adevăr, arătând că există legende inventate anume pentru a explica un toponim, produse pur fanteziste, în contradicție cu adevărul istoric sau lingvistic.
Trecând la fapte Liviu Chiscop face un veritabil tur de forță combătând etinomul ”bako” (”călău”) pentru toponimul ”Bacău”, o demonstrație de obiectivitate și probitate în actul cercetării științifice. Chiar și propria sa opinie este comunicată prin verbe la moduri verbale ”Bacău” ar însemna , prin părțile Năsăudului ”un fel de opaiț”. Un pârcălab lăsat de Dragoș Vodă să stăpânească cetatea de la confluența Bistriței cu Siretul se va fi numit Bacău. Mai puțin convingător este cercetătorul atunci când încearcă să explice prin prisma acestui sens expresia ”mi-am găsit Bacăul” deși efortul este considerabil.
Bacăul – reper cultural românesc
În cuvântul introductiv autrorul precizează că, aflat la al șaptelea veac de existență urbană, Bacăul este frate geamăn cu Iașii, dar mai bătrân decât însăși capitala țării. Știind cursul domol al Bistriței zăgăzuite, vom citi cu surprindere că la 1646 episcopul Marco Bandini remarcă localitatea ”scăldată la răsărit de râul Bistrița, care se revarsă cu violență din munții Ardealului”. Etapa medievală se bucură de cercetări aprofundate, uneori duse la pragul exagerării. ”Dintre tipografiile menționate mai sus, doar două – cea de la Lwow și cea dce la Kiev- au avut, în secolul al XVII-lea relații directe cu Moldova. Să vedem deci care era situația fiecăreia dintre ele”. Urmează câteva pagini demne de pana lui P. P. Panaitescu sau cea a lui Dan Simonescu (istoric literar și bibliograf român). Se adaugă o surprinzătoare stăpânire a termenilor de strictă specialitate (”letrine ornate, vignete fleuron și vignete cui – de – lampe”), amintind de acribia lui Al. Piru sau de nonșalanța cu care Șerban Cioculescu risipea mirobolant o abundență de informații.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea Bacăul deținea unica fabrică de hârtie din România. Dar, curiozitate șocantă, până în 1950 , orașul n-a posedat o veritabilă Bibliotecă Publică. Explicațiile socio – economice oferite de Liviu Chiscop sunt insuficiente. A lipsit omul dedicat plenar unei asemenea intreprinderi. Clădirea pusă la dispoziție de autoritățile comuniste, vechea primărie, era impropie. Chiar și sediul actual pare a fi, conform ilustrației de la pagina 109, proprietatea Muzeului de Științe Naturale. Biblioteca Județeană are un fond de carte impresionant – 180 000 de volume din care 20 000 de volume alcătuiesc un fond special destinat cercetătorilor din domeniul istoriei, literaturii, lingvisticii, bibliofiliei. Se adaugă 5000 de colecții însumând periodice românești și străine. Poate nimeni dintre băcăuani nu a dedicat pentru două personalități, Grigore Tabacaru și Ion Luca un efort considerabil precum cel depus de Liviu Chiscop. Grigore Tabacaru ilustrează categoria intelectualilor autentici, cu potențial nativ și perfecționare prin obsesia studiului aprofundat, privați însă de șansă ori căzuți pradă unor nefaste conjuncturi. Tabacaru ratează o carieră universitară din cauza unui incident minor (legat de administrarea căminelor studențești). Ion Luca intră pentru câteva decenii în uitare, datorită calității sale de teolog, considerat automat de ploretcultiști adept al misticismului și al clericalismului, fiind anatemizat cu prezumția de vinovăție. Un scriitor ciudat, cu destin dramatic, generat prin aversiunea față de duplicitatea morală. Își alege o carieră eclesiastică, deși simțea cu acuitate vocația scrisului; ulterior renunță la viața monahală pentru a se dedica dramaturgiei dar conjunctura îi zădărnicește demersul. Fugind de canoanele și dogmele bisericești se lovește de cele sociale. Structura sa morală nu admite obișnuitele aranjamente din viața culturală, percepția de caz accentuându-se. Autor a patruzeci de piese, premiat de Societatea Scriitorilor Români, jucat , în 1947, simultan la trei teatre bucureștene, Ion Luca intră pe nedrept într-un prelungit anonimat.
În lucrarea sa, Liviu Chiscop evocă o multitudine de momente semnificative pe plan cultural. Apariția revistei ”Ateneu” în 1964 a revigorat spiritualitatea băcăuană, declanșând, printre altele, bloom-ul exegetic privind scrierile lui Grigore Tabacaru și ale lui George Bacovia. Evenimentele din Decembrie 1989 sunt relatate din perspectiva participantului direct, având girul autenticității.
Cercetător avizat și ambițios Liviu Chiscop și-ar face (și ne-ar face) un serviciu dacă ar sintetiza toate aceste studii, articole, comunicări, note și notițe, multe lovite de redundanță, într-un serios tratat de istorie culturală cu autoritate prioritară în bibliografia de specialitate. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu
Amprenta de Onesti 