De-o viață și de-o lume

str berz a.jpg

Când viața este o luptă și moartea nu-i deloc o glumă și toți trecem prin aceleași lucruri – ce trist este totul! Fericirea nu este de a fi bogat! Un pas spre fericire este să fii puternic, astfel încât să te bucuri de viață!

La trecerea din această lume a unui de-a pururi exemplu de viață – STRATICA BOȘTIOG DIN BERZUNȚI- publicăm un reportaj apărut în anul 2012 în Onești Expres. Chipul său expresiv spune mai mult decât miile de cuvinte! Drum lin și luminat în ceruri suflet bun! Odihnă și lumină veșnică!

De-o viață și de-o lume

Oglinda lină de apă a Tazlăului rămâne senină când treci podul de la Livezi spre Prăjoaia, pentru a ajunge la Berzunți, intinsa comună strabătută de pârâul cu același nume, ce strânge cinci izvoare in curgerea sa (Slatina, Butucaru, Valea Neagră, Pușcașu și Dragomir). Prin drumul răzlețit de noiane de zapadă intâlnești oameni cu toporul pe umăr, mergând și venind de la pădure sau bucurându-se în preajma bătăturii de animalele pe care le ingrijesc. În acest periplu hibernal cuvintele berzunțeanului Gheorghiță Boștiog sunt mai mult decât semnificative:”Omul nu trebuie să se dea bătut, pentru că cine se dă bătut pierde lupta cu viața!” În așteptarea clipei de intâlnire cu Stratica Bostiog (“Mândra’, cum o cunosc oamenii Berzunțiului), o femeie vrednică ce la 90 de ani învârte ca in tinerețe mămăliga în ceaun “pentru a fi precum colacul”, fiul său Gheorghiță a mai subliniat un lucru:”la nivelul societății actuale părinții nu trebuie să își abandoneze copiii dar nici copiii nu trebuie să uite de părinți! Dacă pe cea mai mică scară de valori este un bob de neghină, atunci este ceva! Sunt copii ce nu își mai respectă parinții. Spun doar că <<au o mamă>>, dar nu ii dau o pâine… ”

Stratica Boștiog, “argintul viu” al unei gospodării din Morenii Berzunțiului a început a depăna firul vieții sale cu lucruri care s-ar lega în paginile unei frumoase povești:”Am avut părinți buni și gospodari, am fost 9 frați și la vârsta de 3 ani am rămas fără tată. Pe toate dealurile am plâns atunci de ce nu am și eu pe tata lângă mine, ar fi fost atâta de frumos… Mama a fost gospodină, nu ne-a dat argați în sat, ne-a ținut foarte bine. Ea ne-a spus <<trebuie să fiți ascultători și să muncim, să ne potrivim cu toate ca să nu ne scuture perceptorii hainele!” În 1938 au inceput concentrările și patru frați ai mei au fost în războiul din 1944: Gheorghe, Ion, Vasile și Petru (care timp de șase ani a stat în prizonierat la ruși, în 1948 a venit acasă). Atunci când s-a întors acasă, slab și perpelit, mama nu a putut să stea să îl vadă și a fugit prin grădină!”

Despre viața sa ne spune simplu:”cum a fost, cum n-a fost – nu spun mai mult – am făcut împreună cu soțul meu casă, grajd, am trei copii, pe Gheorghiță, pe Lăcrămioara și Maricica, am avut boi și multe lucruri am realizat… Soțul meu <<trebușoara>> o găsea făcută… Când s-a inceput cu construcția Oneștiului a plecat la lucru și a lucrat unde a putut… În 1987 a murit spunându-mi că <<o să fie mai rău>>, dar i-am răspuns că <<mă descurc și în iad fără tine!>> Gheorghiță a fost <<o minune>> de copil, cuminte și bun. S-a angajat la Onești, a urmat și liceul la seral. A stricat grajdul ca să îl modifice și casa a facut-o ca pe un han. A umblat cu mine la medici la București și am făcut rost de aparat de audiție. De atunci simt că am intinerit! Fetele, <<corcolite>> în copilărie, s-au realizat, nevoia le-a învățat și au făcut <<prăvăliuțe>>. Este unul sus ce mi-a dat aceste bucurii. Cine o fi acela de Sus, cred că Dumnezeu este! Că eu nu am auzit copiii mei certându-se sau să îmi spună ca să le dau ceva… și nu s-a existat să spună că un lucru nu este la locul lui!” Cu chipul soțului său în privire și rememorând amintirile acestuia, Stratica Bostiog a retrăit clipele razboiului, povestindu-ne:”Soțul meu a fost în război până la Munții Tatra. Spunea că războiul în Rusia a fost grozav iar la întoarcerea armelor impotriva nemților a zis că <<avem de dus un război foarte greu>>. S-a întâlnit cu colegi de-ai lui ce au luptat pe front, la întoarcerea din război. Atunci ne-am căsătorit, el continuându-și stagiul militar…”

Scumpele amintiri ale vieții

În trecerea timpului, pentru fiecare om anii de școala își păstrează însemnătatea lor așa ca și în sufletul “Mândrei” din Berzunți, pentru care la vâsta sa “90 de ani nu inseamnă nimic să răstorni mămăliga din ceaun”, amintirile școlare sunt copleșitoare. “Școala era una veche, care se dărâma; a și fost mutată la un han iar eu eram meșteră la joc și la recitat poezii, la matematică nefiind prea stralucită. Dar mi-era ciudă că nu puteam mai mult! Am fost obraznică la școală și făceam <<drăcării>>. Pentru noi și pentru învățătorul nostru (Gheorghe Breaban, de loc din Dofteana, dar care a făcut casă strașnică la Berzunți), cel mai frumos moment era la serbarea de sfârsit de an școlar. Atunci, la sărbătoarea Sfântului Petru, era prezent primarul comunei (Gheorghe Ciobanu, care a fost în jur de 30 de ani primar și era criticat uneori dar nu așa cum se critică azi!), veneau preoții și tot satul. Îmbracată frumos, cu catrința și cămașa costumului popular național îmi amintesc că am recitat poezia <<Scrisoarea unui orfan de război>> iar când am rostit <<Tăticule, când ai sa vii? / De ziua ta pusesem flori pe masă / Și tu lipseai, ce trist era in casă… >> plângea lumea in sală iar femeile rămase văduve de război, cu lacrimi mă intrebau <<ce-ai spus, copilă?>> Știu și o poezie ce am invătat-o în clasa a întâia (<<un pisoi cât portocala / se juca de-a alandala>>) dar și una cu <<Dragoș Vodă, mândru ca un soare / A plecat la vânatoare / Ghioaga și săgeata lui / Fac pustiul codrului>>. Îmi amintesc că atunci am dat examen la Valea Rea (actuala comună Livezi) și ne-a întrebat <<ce sărbătorim la 25 decembrie? și cu ce ajungi mai repede la Londra>> (trebuind să spui că cu gândul!)”. Ascultând câte lucruri știe Stratica Boștiog (care a citit foarte multe cărți – operele lui Liviu Rebreanu, “Baltagul” de Mihail Sadoveanu și chiar și “Procesul de la Nunberg”), iți dai seama că se adeverește o cugetare ( “prin ea însăși, cunoașterea este putere”), a filosofului englez Francis Bacon. Pornind de la un gând religios (“Sfânta Biblie arată că nu trebuie ca să bolborosim multe pentru că Dumnezeu știe ce ne trebuie”), din lumea satului tradițional ea povestește că “în zona Berzunți erau bătrâne care cunoșteau toate descântecele… Oamenii care se judecau pentru a fi proprietarii unei bucăți de pământ mergeau la tribunal la Bacău cu țărâna de la hotare și cu broboade pentru a nu putea vorbi avocații adversarilor!” Viața locuitorilor Berzunțiului era una unică la horele satului, unde cântau muzicanții de la Bâșca iar Gheorghe Boldoi era cel mai bun viorist. “Se făcuse Căminul Cultural iar dansatorii erau cu <<giocurile>> dinaintea lăutarilor… Și cu comenzile la acestea era mare lucru, ele erau rupte din viața de zi cu zi. Dacă la începutul horei se striga <<Unde joacă berzunțenii / Dedesubt pământul geme / Nici furnica nu se teme / Unde joacă țapinarii / Se cutremură stejarii>>, mai apoi se auzea comanda unui tânăr: <<Dragu-mi-i mândruța înaltă / Că-mi da gura peste poartă / Dar una mai scurticea / se-ntindea și nu-ajungea / Mai mare ciudă-mi făcea!>>. În acest timp striga și câte o fată, in râsetele femeilor:<<Te-am băut și te-am mâncat / Până te-am făcut argat!>>. Cântecele populare au fost adevărate comori, de care îmi amintesc mereu:<<În fundul grădinii, lângă un pom stufos / Gheorghe și Lenuța, amândoi stau jos, / Jură tu Lenuță, pe onoarea ta / Că trei ani de zile mă vei aștepta!>> Știu și un cântec de după Primul Război Mondial:<<Voinic, frumos ca bradul / Maicuța m-a făcut / Plugar, isteț și harnic / La toate priceput / Când ies la câmp cu plugul / Cu dragii mei juncani / Nu-mi pasă de nimic / Muncesc din dor și greu / Că țara mi-i mai mare / Mi-i drag al meu popor”. În același registru al unui ceremonial unic se inscriu și tradițiile de iarnă din zona Berzunțiului, despre care Stratica Boștiog mărturisește cu nostalgie:”Anul Nou era Anul Nou! Atât de frumoase erau obiceiurile de iarnă că lumea nu mai mergea la biserică ci însoțea <<Capra>> și cetele de urători. Ce urături știau! Stăteau câte o oră la casele oamenilor, la un moment dat spunând <<oare dumneavoastră clănțăniți sau <<Capra>> a murit?>> Era o frumusețe și pentru urători și semănători berzunțenii făceau colaci”. Din toate aceste crâmpeie cu aura nestematelor, “trist” a fost cu Căminul Cultural Moreni, despre care oamenii Berzunțiului declară cu franchețe: “consilierii l-au ajutat ca să se dărâme și nu au mai facut nimic în loc. Fără Căminul Cultural parcă am rămas fără nimica… Atunci când a început să se dărâme acest cămin, s-a furat tot din el – sobe de teracota, geamurile, pardoseala… Din ce a mai rămas, a fost ajutat cineva căruia îi luasese foc casa”.
Vremurile istoriei, care au adus și comunismul pe meleagurile berzunțene nu aveau cum să treacă neobservate în mărturisirile “Mândrei”, care cu o consolare din suflet a menționat:”La berzunțeni casa le era casă, masa le era masă și deodată a fost cam greu cu comunismul! Oamenii nu erau obișnuiți și comuniștii au pus <<un bir>> pe care nu aveai de unde să îl dai. Au dus muncă de lămurire pentru a da lumea brânză, lapte, ouă (ce se adunase în număr de câteva mii intr-un beci!) Apoi au venit să dăm cote grele! Totuși Ceaușescu (pe vremea căruia ce ordine a fost!), nu trebuia omorât ca pe un câine, putea să facă puscărie!”

Călită din putere și răbdare “Mândra” din Berzunți este asemenea acelor oameni pe care nu-i poate infrunta nici ploaia și nici vântul, ce au făcut față la toate intemperiile, așa că acum la 90 de ani se gândește mai mult la o întrebare și la un răspuns întâlnit în Biblie:”Cum ți-a plăcut Adame viața pe pământ? Cum ai intra pe o ușă și ai ieși pe alta!” Mesajul său către oameni este “să traiască liniștiți și să se iubească unul cu altul, să fie buni în toate privințele!” Ion Moraru