Artă și viață, viață și artă

Marika, dragostea mea…

 

Pe Marika am cunoscut-o imediat după Revoluție la un miting al UDMR. Plecasem împreună cu alți prieteni, să punem pumnul în pieptul furtunii. Mi-a sărit imediat în ochi: mignionă, cu ochii negri și puțin alungiți spre tâmple sau spre stepele Asiei, cu părul negru, prins într-o coadă nărăvașă, se agita și striga lozinci din care am înțeles doar cuvântul autonomie.Chiar dacă nu știu o boabă ungurește, tot am înțeles despre ce e vorba. M-am apropiat de ea, privind-o curios: chiar era o unguroaică adevărată, nu ca majoritatea celor ce se dau mari unguri, blonzi, cu ochi albaștri ori verzi, parcă au coborât toți buluc din cețurile nordice. Mi-am zis că e o adversară demnă de luat în seamă, așa că m-am apropiat mai mult de ea și i-am șoptit la ureche, evident cu o doză de sarcasm, de ce nu pleci tu acolo, dacă nu îți place în aici? Parcă am curentat-o! Bâțâia din toate încheieturile și vorbea repezit, împroșcând cu salivă în toate direcțiile. Noroc că purtam ochelari, altfel eram orb acuma. Din șuvoiul de cuvinte, două m-au gâdilat la ureche, prin muzicalitate și expresia satisfăcută a feței când le rostea, budos olah, sau ceva de genul ăsta. Și eu știam un cuvînt care, bănuiam, că îi va face mare plăcere,bozgoriță, așa că i l-am șoptit printre dinți.

Din una în alta, combătând și gesticulând ca la un spectacol de pantonimă, am convenit să continuăm dezbaterea la o bere. Berea s-a tot multiplicat pe fondul eforturilor de a argumenta a cui e de drept Ardealul. Vă spun drept, Marika e cam tare de cap sau de urechi, nu pricepea în ruptul capului cum stă treaba, cred că nici nu a auzit vreodată de daci, romani, triburi asiatice, migrații, etnogeneza poporului român și alte chestii din astea elementare, aveam impresia că vorbesc singur. Dar ne-am plăcut, dovadă că dimineața ne-am trezit în același pat, nu ne aminteam nici unul cum s-a întâmplat asta, ori ce s-a mai întâmlat între noi. Oarecum jenată, Marika a zis, no, acum trebe luat nevastă pe mine, dake durmit împreună așa e frumos. Eu sânt sensibil la cuvântul frumos, așa că am fost de acord.

Într-o săptămână eram căsătoriți, cununia am făcut-o la vreo patru biserici să nu se supere nimeni iar nunta a fost restrânsă, în familie. Familia ei într-o sală, cu ceardaș și guyaș, a mea în altă sală, cu folclor de-al nostru și sarmale. Noi am stat mai mult pe hol și am dansat tango. A fost foarte frumos. Am avut o căsnicie armonioasă, fără asperități, pe copii i-am botezat neaoș românește, Vasile și Ileana. Ea nu a avut nici o obiecție dar nu am înțeles niciodată de ce le spunea Laszlo și Ilonka. Încolo totul a fost ca în povești, o dată doar ne-am certat îngrozitor: eu am spus că Iancu de Hunedoara a fost român, ea insista că a fost ungur și îi spunea Hunyadi Ianoș. S-a enervat teribil și a sunat-o pe maică-sa, care a venit val-vârtej, parcă aștepta la colțul străzii așa repede a sosit. Stăteau amândouă pe scaune, picior peste picior și mă priveau cu ochii ăia negri, adânci și acuzatori, de m-a luat frigul. Șopteau din când în când pe limba lor, fără să înțeleg nimic, doar olah, șuierat de maică- sa ca un reproș, un fel de ți-am spus eu…

La un moment dat, mi-a zis, olah draghe, tu supărat tare rău pe fata mea, o să vină Orbanul la tine și ai dat de drakul. M-am speriat destul de tare, Orban ăla care taie salariile și pensiile? Nu, zice ea, altul, și a zâmbit cu subînțeles. Odată mi-am revenit, Viktor Orban nu are ce căuta aici, că sântem în NATO și ne apără ei, zic, dar ea neagă din nou, nici ăla Orban. Vine Orbanul ăla rău care îngheată florile și pomii de nu mai au rod, și la tine o să vină, olah draghe, și vai de floarea ta a fi! M-a pufnit râsul nu alta, auzi superstiții băbești, și am râs una bună de mi-au dat lacrimile. Baba s-a simțit vexată și a plecat precum a venit, nu înainte de a-mi arunca o privire neagră, plină de ură.

Nu trec trei zile și se pornește un vânt, din nord de undeva, că era rece ca gheața, cu ploaie biciuită, transformată în lapoviță și apoi în zăpadă. Marika mă privea cam ciudat, credeam că iarăși am zis ceva nepotrivit dar nu am pus la inimă, nu rămânea niciodată datoare. Seara, femeia se strecoară în pat și îmi dă de înțeles că i-a trecut supărarea. Se lipește de mine, olah draghe în sus, olah draghe în jos, eu nimic. Mă sărută și mă mângâie drăgostos, cum numai ea știa să o facă când vroia, eu nimic. După trei nopți de repetiții fără rezultat, mă dezbracă de toate zdrențele, mă unge cu alifii din cap până la picioare și murmură descântece precreștine în limba ei ciudată. Nu se lasă cu una cu două, transpiră prin toți porii și în disperare de cauză îmi aplică niște manevre în zona mediană atât de mistice și inimaginabile încât nici nu am avut curajul să o privesc, precis sânt învățate în stepă, pe mersul legănat al calului, mă gândesc eu cu ochii bulbucați de plăcere, ah bozgoroaica mea, nu te opri, auzi țipătul dropiei, simți vântul înmiresmat al toamnei cum ne îmbrățișează, asiatică mică, auzi cetera cum plânge înfășurată în fuiorul de fum ce se ridică spre cer… ?

Într-o vreme a terminat cu manevrele, și-a privit opera, curioasă și satisfăcută totodată, a zis olăhuț draghe am alungat pe Orbanul cel rău, dar ai mare grije să nu revină și m-a dotat cu o pereche de izmene groase pe care nu le-am mai dat jos nici iarna nici vara de frica lui. Olah draghe, repeta cu buzele-i cărnoase, senzuale, mângâindu-mi trupul scheletic, olăhuțul meu drag, tare m-am temut că Orbanul ăsta nu vrea să plece de la tine și eu o priveam drăgostos, speriat, încântat și tăcut, olah draghe, ai mare grije. Apoi a pus mâna pe telefon, a sunat-o pe maică-sa și i-a zis să nu mai vină pe la noi niciodată și să și-l bage pe Orbanul ăla rău undeva adânc și definitiv. Și cu asta basta, am revenit la viața noastră armonioasă, de ziua românilor făcea iahnie, de ziua ungurilor, guyaș, noaptea le amestecam cum ne pricepeam mai bine, Laszlo și Ilonka au crescut mari, și noi eram mulțumiți. Adormea în brațele mele răsuflând miresme de flori necunoscute și eu o mângâiam pe tot trupul, parcă era pentru prima dată, mă înebunea pielea ei catifelată, de mânză scăpată prin ierburile înalte ale pustei, îi țineam în palme sânii mici dar grei, cuibăriți cuminți ca o prepeliță speriată de gândul vreunui prădător. Când vreo rază rătăcită de lună îi lumina chipul, o priveam o clipă lungă, fără sfârșit parcă, uneori îmi lua mîna stângă cu care o îmbrățișam și îmi săruta degetele în vis, un zâmbet îi străbătea chipul și mi se părea că murmură olăhuțul meu drag… iar eu îmi înălțam privirea și mulțumeam Creatorului că mi-a trimis-o exct așa cum este, nici mai mare, nici mai mică, nici mai vorbăreață, nici mai tăcută…

Într-o noapte a plecat, fără să spună un cuvânt, zâmbind doar. Uneori, când luna își face loc printre nori, o văd alergând de-a lungul și de-a latul stepei, călare pe un cal negru, cu coama în vânt. Aleargă și aleargă dar rămâne în fața mea, secunde sau ore poate, vântul călduț mă îmbrățișează cu arome de flori sălbatice, părul îi flutură pe umeri, negru și strălucitor, ochii îi sclipesc, dureros, în noapte, și o văd până ce din ea se desprind fluturi care zboară haotic spre stele, iar vântul îmi aduce o șoaptă aproape stinsă, olăhuțul meu drag, spune, și o lacrimă mi se prelinge încet pe obraz, un regret imens se înșurubează în sufletu-mi stafidit, că nu i-am spus niciodată, privind-o adânc în ochii ăia mari și negri, Marika, dragostea mea…   P. Cartifaine

 

 

 

 

 

 

Publicitate