LECTURI DE CIREȘAR

 

”Poezia este acea nelinişte, în versuri, din care se naşte liniştea Poetului” – Aneta Tâmplaru Horghidan.

lăicerul mamei

 

aproape uitasem cum

să adorm în camera alor mei

cu mirosul gutuilor coapte

pe perne mari din fulgi de gâscă

pe patul cu

lăicer colorat pe care mama

îl aşază peste mine

să nu îmi fie frig sau ceva

iar eu simt greu

timpul din el

dar tot vii culorile copilăriei

şi mâna bunicii care l-a ţesut

nevăzută din cer pe tâmpla-mi obosită

 

aproape uitasem că de-mi va fi din nou crivăţ

mă va înveli tot mama

în casa părintească

 

ninge într-o portocală

 

de-acum vin alte ierni

mai aşezate mai blânde

le simt ninsoarea-n oase ca pe-o mângâiere

 

din luna albă coboară

nopţi de lapte

şi-i cald ca-ntr-un suflet de femeie

ţinut cu două mâini aşa cum ţii o cană cu ceai

şi priveşti în gol

 

când taci se aude

cum ninge într-o portocală

am ştiut dintotdeauna că aşa miroase Crăciunul

doar că uneori

 

n-au fost nici portocalele

nici tu

 

picioarele reci

 

ca o ciocolată amăruie

cerul nopţii de iarnă

 

şi eu cuibărită în liniştea ta

îmi aud oasele scrâşnind într-o îmbrăţişare

pe care o vreau nesfârşită

simt fiecare răsuflet al pieptului tău

hai să ne privim unul altuia pulsul

până luminează în pupile rotunde

laptele nins al zăpezii

 

iubirea este iarna

în care

alte picioare

îţi pot încălzi

picioarele reci

 

aveam alt nume

aveam alt nume într-un timp trecut

printre păcate nemărturisite

şi-n rău îngenuncheată-am decăzut

tot rătăcind poteci închipuite

 

dar, Doamne, m-am trăit cum nu m-am vrut

creşteau durut pereţi la întâmplare

între iubiri ce nu le-aş fi ştiut

de nu-Mi dădeai atâta disperare

 

de nesăruturi ce s-au scris tăcut

singurătăţi ca iedera crescute

de timp ce l-am simţit ca prefăcut

din mâini de vrăjitoare oropsite

 

dar ploi ce m-au plouat aveau să spele

atâtea lacrimi ce-au privit spre nori

pe el să mi-l întoarcă dintre iele

şi să ne-nalţe printre zburători

 

 Ninsoare pe viu

 

am simţit ninsoarea pe viu

cum învăţa prea tânără să cadă

fulguia geroasă luna în mansardă

ningeam eu

ningeai tu

şi-am căzut rând pe rând

cu coada ochiului zgâriind

cerul albastru

al nopţii în care ni se făcea frică şi frig

m-aş fi strâns lângă tine covrig

să înlătur aer şi spaţii

dar pe noi ne trăiau alţii

pe noi trăiţii

morţii.

 

poem cu miez de lapte

 

m-ar acuza toţi pediatrii

de atâta alint şi iubire

la ore târzii

când nu mă mai satur să te dezmierd

ori să-ţi citesc la culcare

 

de n-ai închide niciodată albastru sub gene

să-mi ajungă limpezimea lui

în legătura noastră tăcută

 

…şi adormi

miez de lapte

când eu învăţ să te veghez până la capăt

iar de liniştea asta n-am să vreau

să te înţarc niciodată

 Versuri de  Ștefania Pușcalău, Onești

 

”Poezia. Un testament în versuri, fără timbre fiscale.” – Valeriu Butulescu

 

NOAPTEA

 

Chiar dacă  ziua-i lungă

Noaptea tot revine

Durerea îmi cuprinde sufletul amar

Visele cu tine sunt puține

Dar mă trezesc de dimineață

Și aștept noaptea iar,

Când  Luna cu umbriri duioase

Trimite razele ei sfinte

Simt tristeți ce mă cuprind

Și lacrima mi se prelinge iar

Și adorm  cu gândul tot la tine

Fără tine e totul în zadar!

 

DRAGOSTEA MEA

 

Dragostea ne este lăsată o singură dată

Și inima mea va continua să bată în inima ta.

În fiecare zi, în visele mele

Te văd, te  simt, ești în inima mea

O, dragostea mea, dragostea mea!

 

Unde se duc amintirile,

Când vrem să uităm?

Unde se duce fericirea,

Când încetăm să mai sperăm?

 

SCRISOARE

 

Nu știu de pot…

Îți scriu iubite gândurile mele

Orbită  de atâta  dragoste

Aș vrea să fug cu tine-n nemurire

Prin lumea nevăzută

A propriilor himere…

 

Ființa mea sortită

Uitată de ursită

Te mângâie în șoapte,

Mă zbat ca să rezist,

Prin tine eu exist!

 

SINGURĂTATE

 

Privesc în gol

Iar sufletu-mi călătorește-n zare

Aștept să vii

Acel ceva ce nu mai vine

Aștept un suflet primitor

 

Pământu-mi fuge sub picioare

Și inima în piept se frânge

Mă leg de orice vietate

Mă mint  cu vorbe și cu fapte

Mereu deșarte…

 

Încerc să-mi spun că totu-i bine

Dar cheia dragul meu este la tine…

 

REFUGIU

 

Când lacrimi îmi brăzdează fața

Și dorul vine peste mine

Tu ești refugiul ce-l aleg.

 

Tu ești aici cu mine ”copilul meu”

Vreau să te bucuri de iubire

În drumul ce-l urmezi

Să fie plin de fericire

De ești tu bine sunt și eu.

 

Pășesc încet pe drumul meu

Și mândru să privești spre mine

Și-n suflet să păstrezi mereu

Un gând bun și-o rază de iubire…

 

Mergi înainte fără teamă

Deși drumul pare greu

Că una este a ta ”mamă”

Ce te va ocroti mereu!

 

Versuri de Lucica Mușat, Târgu Ocna

”Poezia este căsătoria realităţii cu idealul, în sufletul poetului.” – definiţie celebră de Bogdan Petriceicu Hasdeu

Publicitate