EMINESCIANA

130 DE ANI DE LA MOARTEA POETULUI MIHAI EMINESCU

 

Tudor Arghezi despre Mihai Eminescu

“A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurăte ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fi descuiat cu cheile străine, poezia apaţine limbii mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase, muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neinchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aş fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neistrăvit? Câteva refexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară…”  Tudor Arghezi

Oglinda lui Mihai Eminescu – Eseu

Cu toții știm ce este o oglindă: un obiect din metal sau sticlă, de diferite forme, având o față acoperită cu un strat metalic ce formează o suprafață netedă și lucioasă care are proprietatea de a reflecta razele de lumină și de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea altor obiecte. Oglinda poate fi reprezentată și de suprafața unei ape curate și limpezi, de o gheață netedă și lucioasă sau de o placa de marmură, dar și de multe alte obiecte cu insușirile descrise mai sus.

Oglindirea este un fenomen natural și el există de când lumea. Ptolemeu a fost primul care a expus o teorie a oglinzilor și a refracției luminii, iar despre Arhimede se spune că ar fi aprins corăbiile dușmane cu ajutorul unor oglinzi care concentrau razele soarelui. Experiența acestuia a fost dovedită prin anul 1747 de către invățatul Buffon, in preajma Parisului.

În legatură cu acest fenomen există o mulțime de lucruri cunoscute, dar și multe intrebări care nu și-au găsit nici astăzi răspunsul. Oglinda inversează stanga cu dreapta, dar nu și susul cu josul. Acest fenomen paradoxal a născut vii controverse, mai ales că pot fi construite și oglinzi care să nu inverseze imaginea. Matematicianul american Martin Gardner a descris in articolul său ”Stâng sau drept?” publicat in volumul ”Amuzamente matematice” o cale simplă de a confecționa o oglindă “ciudată”: se așează două oglinzi obișnuite astfel incât să formeze un unghi drept. Dacă se rotește această oglindă cu 90 de grade imaginea va inversa partea de sus cu cea de jos.

Sub diferite forme fenomenul de oglindire este considerat uneori un miracol, pentru că insăși lumina este incă un miracol. Unele considerații filozofice au legatură cu acest fenomen iar ințelegerea lui ar putea aduce multe lămuriri. ”Alice din țara minunilor” spunea despre imaginea obiectelor din oglinda ei că “merg pe cealaltă cale”. De-a lungul timpului toți marii scriitori ai lumii s-au inspirat cu prisosință din acest izvor.

În poezia românească, mitul oglinzii ocupă un loc central și apare sub cele mai rafinate forme la Eminescu. În poezia sa oglinda este prezentă deseori într-o perspectivă cosmică. Rolul ei este acela de a reduce dimensiunile cosmice, de a impreuna spații și de a transpune ca un obiect de apropiere. Lentilele nu există sau nu sunt importante, ci doar fenomenul de reflecție ca atare este cel vizat. Oglinda apropie lumi separate de distanțe enorme, atât spațial cât și temporal.

Cât știa Eminescu despre fenomenul fizic de oglindire? George Călinescu spunea că: “Eminescu nu era insă, hotărât, un om de știință și nici măcar un cunoscator sistematic al vreunei discipline, ci numai un amator vag de profunditate.” Totuși, fenomenul ca atare este foarte des întâlnit în poezia sa. Eminescu, “sfântul preacurat al ghiersului românesc” cum il numește Tudor Arghezi, este conștient de puterile magice ale oglinzii. De aceea el le multiplică și le găsește în fiecare obiect luminat din jurul său.

Oglinzile preferate ale lui Eminescu sunt: lacul, izvorul, apa in general, dar și luna, marmura, gheața și, desigur, oglinda propriu-zisă. În același timp poetul vizează și lumi duale, simetrii și asimetrii, jocuri de umbre și lumini care transpun imagini paralele deosebit de sugestive. În perioada iluziilor și idealurilor tinerești poetul s-a exprimat prin tonalități majore, culori vii și lumini curate. Poezia tinereții – tânjind după bucuria clipei de dragoste și împlinirea iubirii desăvârșite – abundă de vegetație și veșnice sclipiri de ape. Prezența constantă a apei în ipostaza de lac sau izvor este caracteristică acestei perioade. Apa joacă un dublu rol în imagine: unul coloristic, sprijinind jocul de valori plastice, plin de lucire fina și tremurătoare în intunericul pădurii, și unul sonor, de acompaniament al stărilor sufletești.

Lacul reprezintă probabil cel mai mirific obiect al oglindirii în poezia lui Eminescu. Cu apa sa liniștită, el participă în mod aproape firesc la reflectarea cerului senin: “în lacul cel verde și lin / Resfrânge-se cerul senin,” (”Frumoasă-i ”– 1866). În ”Crăiasa din povești” apa aduce alte virtuți plastice: “Lângă lac, pe care norii / Au urzit o umbră fină, / Ruptă de mișcări de valuri / Ca de bulgări de lumină…”. La fel și in ”Lacul”: “Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl incarcă /  Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă”.

Lacul sclipește adesea, oferind un miraculos joc de lumini, iar unduirile apei sale par un leagan al intregului univers: “Tresărind scânteie lacul / și se leagană sub soare;” (”Freamăt de codru” – 1879). Stelele nu se văd întotdeauna pe cer, ci direct pe pământ, aproape de eroi, mereu reflectate de apele lacului: “Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri,” (”Revedere” – 1879). Lacul poate fi adânc, dar mereu neted. El poate reflecta și zâne: “în lacu-adânc și neted, în mijlocul de lunce / Părea că vede zâne cu păr de aur ros.” (”Codrul și salon”).

Ce este mai potrivit decât un lac pentru a oferi imaginea oglindită a unui castel? “în lac se oglindă castelul. A ierbii / Molatece valuri le  treiera cerbii.” (”Diamantul nordului – Capriccio”). Conform unui principiu care spune că  ”drumul razei de lumină nu depinde de sensul ei de propagare”, cunoscut în fizică sub denumirea de ”principiul reversibilitatii drumului razelor de lumină,” imaginea poate fi privită  ca izvor și invers, izvorul ca imagine. Eminescu oferă rețete  proprii  cu privire la magia apelor unui lac. Pentru a intrevedea un chip e nevoie să privești cum apa se scurge in cercuri, sugerând unde subtile, în special apa lacurilor, mereu limpede și curată, purtătoare permanentă a  minunatei proprietăți de a oglindi lucrurile: “Ca sa văd-un chip, se uită / Cum aleargă apa-n cercuri, / Căci vrăjit de mult e lacul /De – un cuvânt al Sfintei Miercuri”(”Crăiasa din povești”-1876).

Refracția luminii este un fenomen des surprins în poezia eminesciană. Cerul se rasfrânge în apa lacului până în adâncul acestuia: “Ca cerul ce priveste-n lac / Adâncu-i surprinzându-l.” (”Să fie sara-n asfințit” – 1882).

Luceferii din ceruri sunt prieteni ai iubirii poetului la care sunt părtași împreună cu undele lacului: “Din cerurile-albastre / Luceferi se desfac, / Zâmbind iubirii noastre / și undelor pe lac.” (Din cerurile-albastre). Lebăda, asociată uneori cu lacul, plutește pe undele acestuia. Undele sunt asemuite cu niste oglinzi: “Aripile-i albe în apa cea caldă / Le scaldă, / Din ele bătând, / și-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde / Le intinde: / O barcă de vânt.” (”Lebăda”).

Așa cum susține Slavici, poemul ”Scrisoarea IV  a” (1881) a fost inspirat de lacul de lângă castelul Oteteleșanu, la care ieșea poetul cu Maiorescu, Slavici și alții. Acest lac aduna pe atunci apa din câteva izvoare domolite în fântâni și mici cascade. În prima parte a poemului cadrul este bogat în jocuri de umbre și lumini întâmplate între castel și lac, în mișcări molcome tăiate de lebede pe unde, în respirarea apelor. Luminile lunii sunt insoțite de sunete delicate, apele, pădurile și luceferii participă la aventura indrăgostiților porniți în plimbarea liniștită pe lac. Razele prin care se petrece refracția luminii prin undele lacului poartă cu ele veșnicia imaginii: “Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, / Iar în fundul apei clare  doarme umbra lui de veacuri. / Se inalță în tăcere dintre răîriștea de brazi, / Dând atâta întunerec rotitorului talaz.”.

Dualitatea imaginii pe care o reprezintă oglindă este întâlnită aproape pretutindeni. Deși dincolo de oglindă se află o lume virtuală, ea este simetrică lumii reale în care trăim iar imaginea reflectată este adeseori cea care ne arată exact așa cum suntem, dar ne oferă și perspectiva unei constructii noi. Shakespeare spunea intr-un sonet: “Privindu-te-n oglinda spune-i celui / ce te repetă, ca e timpu-acuma / alt chip s-aduca-n lume, …”.

Veșnicul prieten al poetului, izvorul lui Eminescu este și el un obiect al reflecției luminii, prin care iți poți afla imaginea proprie prin oglindire: “și Narcis văzându-și fața în oglinda sa, izvorul, / Singur fuse indrăgitul, singur el indrăgitorul. / și de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă, / Când cu ochii mari, sălbateci se privește în oglinda, / Subțiindu-și gura mică și chemându-se pe nume / și fiindu-și sie dragă cum nu-i este nime-n lume…” (”Călin – file din poveste ”– 1876). Izvorul participă direct la împlinirea iubirii, imbiind el insuși iubita la oglindire în apa sa limpede pentru a-și admira frumusețea și a-și reflecta visătoare sentimentul: “Se întreabă trist izvorul: / Unde mi-i crăiasa oare? / Părul moale despletindu-și, / Fața-n apa mea privindu-și, / Să m-atingă visătoare / Cu piciorul?”. În poemul ”Freamăt de codru ” (1879), izvoarele pot fi și zgomotoase, dar soarele, ale cărui raze pot pătrunde undele acestuia, îmbie la o plăcută imagine de vis: “Din izvoare și din gârle / Apa sună somnoroasă; / Unde soarele pătrunde / Printre ramuri a ei unde, / Ea in valuri sperioasă / Se azvârle”.

Apa, din orice sursă ar proveni – izvor, râu, lac, ploaie – apare ca fiind cel mai sugestiv obiect care deține proprietatea de oglindire. Lucirile argintii ale acesteia sunt completate de culori intense. Trecerea de la o imagine la alta se face treptat, intr-o cadență care inspiră liniștea și apăsarea, atenuate de culori imbietoare.  Dan David (fragment din eseul Oglinda lui Mihai Eminescu, publicat pe site-ul Acum)

 

Destin eminescian

 

Trec în frunză, intru-n ram
Şi-n pământu-n care stam,
Mă fac piatră de hotar,
Zi cu roşu-n calendar,

Doină, dragoste şi dor
Sub seninul stelelor,
Lacrimi în curate ploi
Pe mormintele din voi,

Pâine caldă pusă-n tăvi,
Cânt de păsări în dumbrăvi,
Literă-n abecedar,
Vie candelă-n altar,

Strălucesc şi veşnicesc
În pământul românesc,
Urc în stele, mai departe
În LUCEAFĂR, fără moarte.  Versuri de Petruș Andrei

 

 

Publicitate