Temperamentală, de o vivacitate extraordinară la vârsta când altele preferă comoditatea fotoliului domestic și atențiile nepoților, cu un convingător joc scenic și o voce pliabilă pe mai multe registre, păstrând substanțiale doze de patriotism în trăirile împărtășite, Saveta Vărăreanu are mare priză la publicul avid de manifestări culturale. Adepta sincerității maxime, se lasă pradă exprimării fruste ignorând consecințele, căci, zice ea ”Asta sunt eu!” În loc să semneze elegant Elisabeta Vărăreanu, își păstrează denominativul, cam rural, transformându-l în renume., câteva decenii pentru succesive generații de elevi, iar, mai nou, prin cărțile publicate. Este impresionantă și experiența sa de viață. Născută pe plaiuri sucevene, și-a petrecut adolescența la Botoșani, studenția la Iași, a fost profesoară la Onești, iar acum, locuind la Fălticeni, își publică ultima scriere.. la Brăila! Intitulată ”Șapte lovituri”, aceasta remite cititorilor câteva proze care nu și-au găsit loc în reușita carte ”Suflet de orfan”. Se adaugă versuri proprii și traduceri din limba ucraineană.
La prima vedere, Saveta Vărăreanu pare a inventaria banalități cotidiene. Din ele se naște însă reflecția transpusă ulterior în exerciții de expresivitate. Spre exemplu, un răspuns incomod primit la telefon declanșează un întreg proces de autoanaliză și autoevaluare pe ralația eu – alții, egoism – altruism, discreție – comunicare. Alteori, șirul monoton al conversației este iluminat de accente dramatice. Două ”fete” cu părul cărunt se întrețin jovial într-un parc, recitând versuri patriotice, pe care le potrivesc, mai în glumă, mai în serios, la situația precară a României de azi, contaminându-i cu râsul lor sarcastic și pe cei din jur. Survine însă un moment în care este evocată tristețea de neșters a victimelor din Bucovina de Nord, unele deportate în Siberia, altele refugiate în România, episod greu surmontabil pentru lectorul sensibil.
O proză intitulată ”Te arestăm pentru sabotaj” transfigurează unul din rarele gesturi de revoltă manifestată sub regimul dictatorial. Locul și oamenii, cu nume ușor deformate, sunt ușor de recunoscut. Lăsăm la o parte conotația social – morală a faptelor (gestul, aproape inconștient al eroinei de a-și risca propria libertate, dar și situația celor apropiați, într-o vreme când comportamentul normal era tocmai cel al colegilor care se retrag diplomatic din conflict) și remarcăm atributele expresive ale textului. Tactica eroinei de a-și înțepa adversarii cu propriile arme (limbajul de lemn și ideologia comunistă) generează un dialog pătimaș prin încărcătura de revoltă a inculpatei și de stupefacție a autorităților. Autoanaliza rapidă, marcată de scurte monologuri ”in peto” explică manifestarea exterioară inadmisibilă pentru cei în fața cărora sclavii nu crâcnesc. Depersonalizarea individului se realizează prin limbajul alterabil de la o fază la alta, coborârea treptelor fiind marcată de succesiunea pronominală: de la ”dumneavoastră” la ”dumneata” și apoi la ”tu”. În fine, atrage atenția creionarea unor portrete prin deformarea caricaturală și sarcasm. Pe câmpul unde erau chinuiți copiii la muncă voluntară la strâns fasole apare ”un tovarăș, o arătare bine zidită, elegantă, spilcuită de parcă venea la o petrecere; fața lui pătrată era ornată de niște ochi aspri și o privire asemenea, precum trebuia să aibă un <<… tovarăș>>! La rândul ei, tovarășa Agurida Huidum chiar este o huidumă:înaltă cât un stâlp de telegraf, grasă cât un butoi, necioplită cât un butuc pregătit pentru sculptură. O voce aspră ca piatra ponce pe care o folosesc pentru călcâie”.
Intențiile memorialistice se convertesc adesea în puncte de plecare ale unor nuvele cu impact emoțional și artistic. Proza titulară, spre exemplu, după ce trenează cu o descriere detaliată a satului și împrejurimilor, după ce ne dezorientează cu o complicată rețea genealogică, se declanșează exploziv într-o scriere dostoievskiană. Sufletul slav al eroului, stimulat și de labilitatea psihică, se exteriorizează printr-o gelozie feroce, se răsucește într-o spirală incendiară în care nebunia și brutalitatea alternează cu luciditatea mustrătoare și duioșia cu tendințe reparatorii. Arta prozatoarei constă în a reda convingător complexitatea fenomenului sugerând o explicație a comportamentului paradoxal. În acest sens utilizează dialogul, trecerea de la intimitate la coșmar și invers, intruziuni , puține, e adevărat, de analiză psihologică. ”Simți cum îl potopește un val de frig, cum i se pune pe minte și pe ochi un văl de ceață umedă și rece… Se sperie, privind amețit hăul spre apa Hantuței, se răsturnă pe spate pe fânul proaspăt cosit și văzu cum se învârte cerul și pământul cu el cu tot; se învârte din ce în ce mai repede, mai repede, până când il ridică în văzduh și el dispare în neant. <<Ioaneee ! Ionicăăă! Unde ești dragul mamei?>>” Într-o altă proză apare tehnica proustiană a flash – back-ului. Între un apel telefonic și răspuns, practic pe parcursul câtorva secunde, se developează amintiri, reflecții, revelații, conexiuni, paralelisme care conturează bucuriile și tristețile unei existențe. Regăsim și tehnica povestirii în ramă, rama fiind un dialog, povestirea transfigurând peripețiile unui demers matrimonial.
Piesa de rezistență a volumului se intitulează ”Intervenție pe cord deschis” și risipește lacrimi cristaline pe nisipul trecutelor iubiri. Pentru lirismul vibrant și sinceritatea trăirilor, merită a fi reprodus întregul incipit, veritabil poem în proză:”Doar o viață, atât te-am iubit! Ți-am adorat ochii în care îmi vedeam fericirea, ți-am idolatrizat mâinile care nu-mi strângeau mijlocul și nu mă mângâiau. Îți sărutam haina în dreptul inimii care nu bătea pentru mine. Fremătam precum plopul în bătaia vântului de primăvară când îți auzeam glasul. Uragane de fericire mă inundau când te vedeam. Tremuram ca florile sub ploaie și sângele meu clocotea ca apa căzând în cascadă când mă țineai de mână și simțeam că trupul meu e gata să rodească, precum pământul după secetă. Eram toată o fericire și o bucurie dulci – amare, pentru că știam că nu suntem doi. Te iubeam cu instinctul femeii ancestrale, înălțându-te spre stele și luceafăr.”
Dacă eforturile creative ale Savetei Vărăreanu s-ar fi oprit aici, volumul ”Șapte lovituri” ar fi fost salvat. Din păcate, el cuprinde un grupaj de ”minuni” și vise tălmăcite, pe care le lăsăm la aprecierea cititorilor. Vorba lui Neculce :”vor avea de câștigat și cei care le cred și ceilalți”. Cât privește secvența dedicată versurilor ne-am fi așteptat la ceva mai mult de la Saveta Vărăreanu, cunoscătoare a câtorva limbi străine și a câtorva literaturi performante. Aduc ”un aer de tristețe” poeziile de factura Văcăreștilor (”În grădina răcoroasă / lângă Belci, / Dăriuța cea frumoasă / Cată melci”) sau cele ce se vor fabulistice (”Umblând printre pomi tehuie / Mi-am spart capu-ntr-o gutuie. / Vezi să nu umbli tehui, / Că-ți spargi capu-ntr-un gutui, / Sau te alegi cu un cucui, / Asta este, alta nu-i!”) În privința traducerilor din lirica ucraineană n-avem calitatea a ne pronunța. Sesizăm însă, cu strângere de inimă, că dragostea nemărginită pentru Bucovina și dorința de reintegrare este la fel de puternică și în sufletul ucrainenilor ca și al românilor.
Prozatoare autentică, Saveta Vărăreanu trăiește (uneori) chinuitoarea dramă a lipsei de inspirație (”Au trecut mai multe luni de când nu am mai scris nici un rând . Inspirația m-a părăsit cu indiferență…”) dar și entuziasmul adus de ruperea zăgazului ce a înmagazinat trăiri, stări, gânduri, atitudini. Împletirea iscusită a realității cu ficțiunea, a cotidianului cu excepția explică paginile reușite din volumul ”Șapte lovituri”. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu
Amprenta de Onesti 