Categorii
Aeternum Uncategorized

Călătoria spre veșnicie

elena budescu a.jpg

Cu câteva zile în urmă  s-a stins din viață  Elena  Budescu  – Ciubotaru,  fost profesor de Limba și literatura română la Școala Gimnazială ”George Călinescu” din Onești. Fiică a meleagurilor scăldate de apa Tazlăului (născută în satul Brătila, com. Helegiu), pe lângă activitatea didactică desfășurată cu succes în cadrul școlii oneștene (unde a contribuit la formarea  multor generații), ea a fost și ”o împătimită a scrisului”, fiind autoarea  mai multor volume de proză -”Vieți și destine”, volumele I și II, ”Vise”, ”Întâlniri – Ani de primăvară” precum și ”Lumini – Amintirile  călătoriilor … (Amintirile lui Pavel Poenaru” . A scris în anii  de după Revoluția din 1989, cărțile sale (ce au fost tipărite de edituri ieșene ), fiind pe rafturile librăriilor oneștene.  Ele au bucurat iubitorii de lectură, găsindu-și   multe  aprecieri din partea scriitorilor, criticilor literari ( între cei care au  scris despre cărțile Elenei Budescu – Ciubotaru fiind scriitorul Valeriu Stancu, criticul literar Marius Chelaru – ambii din Iași, profesorul oneștean Aristotel Pilipăuțeanu  și alții).

Cărțile sale, urmează ”firul” întâmplărilor prin care trece o familie de-a lungul  zbuciumatei  istorii a României din perioada interbelică  și până în ultimele decenii. Cronicarii ce s-au alpecat asupra  cărților semnate de Elena Budescu – Ciubotaru s-au bucurat întâlnind  aproape la fiecare  pagină freamătul și adierea  celui mai puternic sentiment – dragostea.

Iată câteva  frânturi din cea mai recentă carte a acestei autoare – ”Întâlniri (Ani de primăvară”), în care  lumina dragostei umple întreaga ființă a personajelor, o aureolează și o binecuvântă.  Mai întâi, despre dorința de a sluji de la catedră, pentru luminarea sufletelor, aceasta venind cu o mare sete de cunoaștere:”Ca să cunosc lumea, spațiul și timpul, apropierile și depărtările, întinderile de pământ și înălțimile, adâncul limpede al izvoarelor, cărările, liniștea și tăcerile munților precum și tainele lor. Să cunosc întinderile fără de sfârșit ale mărilor și oceanelor, cântecul izvoarelor, seninătatea și limpezimea câmpiilor, lungul drum al satelor de câmpie ori drumurile întortocheate  ale satelor de munte și verdele primăverilor timpurii, lumina holdelor de vară, culorile diverse  ale toamnelor târzii și albul nesfârșit al iernilor noastre. Și am văzut toate acestea. Am văzut  și revăzut  toate culorile anotimpurilor, albul plin de lumină și căldură al verilor, verdele primăverilor. (Bunicul spunea în însemnările sale că  verdele este culoarea inimii. Și cred că  chiar așa este. De la inimă pornesc toate să crească, să se înalțe și să  trăiască), galbenul  roșcat – maroniu plin de vânt și început  de frig  al toamnelor grăbite și albul nesfârșit al iernilor lungi”.

Prin alte rânduri Elena Budescu – Ciubotaru  ne  face părtași  unei aniversări – cu visul împlinit :”Cu șampanie, muzică, mâncăruri alese, cântece, amintiri, fotografii, <<Gaudeamus  igitur>> și-a făcut prezența în sufletele celor care petreceau. Dar au fost și lacrimi și emoții și dureri sufletești.  Toată cantina era  înconjurată pe dinafară de brazi, dar brazi erau și în interiorul sălii, mari, înalți, verzi și cu ramurile în formă de cruce… Muzicanții cântau în surdină muzică populară și ușoară, pe diverse teme, printre care  și despre munți, despre brazi, despre studenți și studente, despre prietenie și despre viață… Și din nou  amintiri, cântece, voie bună și glume și tot alte amintiri. Toți studenții de acum zece ani ar fi vrut ca sărbătoarea să nu se sfârșească niciodată… Să fie veșnic sărbătoare,  să fie înconjurați de brazi și să trăiască printre ei… la fel ca în excursiile și drumețiile din munți, în timpul studenției… Să aibă în permanență  numai gânduri pline de lumină, de liniște și pace, de curățenie sufletească și înconjurați de  ramuri de brad”. Să mai desprindem  ”o lespede” a scrisului său, ce rămâne nemuritor: ”Se înălța, pentru că așa erau copacii, înalți și subțiri, unii. Ori cu trunchiurile groase, alții. Copacii își îndreptau  crengile către Înalt, a Rugăciune și Închinare, iar frunzele parcă intonau cântece adresate Cerului. De fapt, nu frunzele cântau, ci păsările pădurii își  intonau  cântecele în mlădieri de glasuri diferite…”

A fost Elena Budescu – Ciubotaru  doar o prozatoare care putea surprinde  fiecare eveniment nostim, situații și evenimente ce au lăsat urme adânci în viață? În aceeași măsură  ea a avut și ”o liră”, suspinând  melodios: ”Ioana  plânge și râde în același timp. Iar Tudor îi sărută lacrimile și ochii îndurerați și plini de  lumini, ochii ce-au știut să aștepte, și cosița ce-i  acoperă încă inima și mâinile (<<mâini de artistă>> – așa i le numise  cândva o colegă), mâini ce scriseseră atâtea și atâtea… Și vor mai scrie… Ioana murmura  pentru ea și pentru Tudor și pentru toată  lumea:

Mâni, ce știu  să mângâie

Mâini, ce știu să asculte,

Mâini, ce știu să cânte,

Mâini, ce știu să tacă,

Mâini, ce știu să plângă,

Mâini, ce știu să nască,

Mâini, ce știu să crească,

Mâini, ce știu să fie mâini,

Mâini  de fată,

Mâini de mamă,

Mâini de viață,

Mâini…

Tudor o mângâia, o alinta și-i spunea mereu și mereu că  i-a fost dor de ea.” Cu ani în urmă Elena Budescu – Ciubotaru a publicat  în ”Onești Expres” câteva poezii,  una  fiind aceasta:

Drumuri

(Versuri pe o piatră de hotar)

 

La capătul drumului

dintre copilărie și tinerețe

am plâns…

Am plâns după copilăria mea,

după zilele fără griji,

și nopțile fără vise.

Am plâns după  copilăria mea

Ca după o fată frumoasă,

Văzută  odată întâmplător, pe stradă,

într-o zi ploioasă de toamnă.

 

La capătul drumului

dintre copilărie și tinerețe,

mi-am odihnit ochii

pe piatra de hotar

dintre gânduri și fapte, am surâs cu tristețe

copilăriei trecute,

mi-am șters din gene o lacrimă,

copilăria mea

și am pornit  pe un alt drum.

Acum ea a pornit  călătoria spre veșnicie, cu zbor lin în pace și lumină în împărăția cerurilor, întristând  familia, pe cei care au fost aproape într-o activitate didactică de peste 25 ani … Amintirea sa rămâne veșnică!  Amprenta de Onești

 

2 răspunsuri la “Călătoria spre veșnicie”

Va multumesc,d-nu Moraru,pt aceste sensibile ganduri in care evocati partea mai putin cunoscuta, a activitatii de scriitor,.Cu regretul ca n-am putut fi acolo,sunt printre cei ce au cunoscut-o ca om,coleg,vecin,dar si ca autor,savurandu-i Vieti si destine.Drum lin !

Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s