O carte incitantă – ”Viața spiritului”

Articol de  Doru Căstăian, profesor de Filosofie la Liceul de Artă ”Dimitrie Cuclin” Galați

Textele care alcătuiesc volumul Viaţa spiritului, al Hannei Arendt, au bântuit ultimii ei ani şi, dacă e s-o credem pe Mary McCarthy, prietena şi editoarea filosoafei– şi nu avem niciun motiv să n-o facem – au o certă valoare testamentară, reprezentând o misiune şi „o sarcină ce-i revenea în calitate de viguroasă făptură gânditoare.” Prima parte, intitulată Gândirea, a fost prezentată în 1973 în cadrul prelegerilor Gifford de la Universitatea din Aberdeen,  a doua, Voirea, a fost terminată cu doar câteva zile înainte de moartea autoarei (deşi Hannah începuse prelegerile pe tema voirii  în primăvara lui 1974, a trebuit să renunţe pentru că, după prima, a suferit un atac de cord.) Cea de-a treia parte, Judecarea, nu a mai fost scrisă niciodată. După moartea ei, în maşina de scris a fost găsită o pagină conţinând doar titlul acestei părţi şi doua motto-uri. Moartea a întrerupt fără scrupule acest efort al unei remarcabile vieţi spirituale de a se întoarce asupra ei înseşi.

Chiar şi aşa, volumul Hannei Arendt se dovedeşte a fi cursul de filosofie perfect, unul dintre cele mai dense şi mai spectaculoase instrumente intelectuale pe care mi-a fost dat să le întâlnesc: amestecul perfect de reverenţă şi îndrăzneală, de respect care nu se lasă intimidat şi competenţă conceptuală. Hannah Arendt este una dintre marile minţi ale filosofiei lumii şi fiecare rând scris în această carte ne arată că este pe deplin conştientă de acest fapt. Probabil că nu vom înţelege până la capăt formidabila tensiune a acestor texte dacă nu vom înţelege ce este gândirea pentru Hannah Arendt. Pentru că Viaţa spiritului este în primul rând o demonstraţie de gândire, chiar şi atunci când ea se apleacă asupra voirii.

Gândirea este oprire, ieşire din fluxul obişnuit al vieţii, întrerupere a calculului utilitar, otium ca opus lui negotium. Gândirea este singurătate şi singularitate, pentru că „atâta timp cât, indiferent din ce motiv, un om se lasă în voia purei gândiri… el trăieşte pe de-a- ntregul la singular, adică în desăvârşită solitudine, ca şi cum nu oamenii, ci Omul ar locui pe pământ.” Gândirea caută adevărul, mai degrabă decât simpla veritate pe care o caută simţul comun sau, variantele sale prelungite şi rafinate care sunt ştiinţele. Totodată, ea este căutare de sens şi nu doar căutare de adevăr (întrucât, în limbaj kantian, ea ţine de raţiune (Vernunft) şi nu de intelect (Verstand)). Ea este pericol întrucât se apropie ameţitor de acel punct de dinamică absolută şi de exces fondator care face ca orice construcţie să fie deconstruibilă (nu a fost Socrate, ca pionier al gândirii speculative, totodată şi primul deconstructivist al Occidentului, Socrate despre care Hannah Arendt spune că „nu avea nimic de predat”?). Socrate nu „predă nimic” pentru că gândirea (ca activitate a spiritului, deosebit de suflet ca „principal concurent al său”)  – o spunem laolaltă cu Heidegger – „nu aduce cunoaştere, nu produce iscusinţă practică utilizabilă, nu dezleagă enigmele universului, nu ne înzestrează în chip direct cu puterea de a acţiona.” Gândirea este, în adevărul ei grec care a marcat tradiţia europeană, actul de „a te freca de zei” şi de a intra în concurenţă cu ei, după cum spune foarte frumos Gabriel Liiceanu. Din acest punct de vedere, Hannah Arendt se declară şi se revelează pe sine drept continuatoare şi mărturisitoare a deschiderii aurorale greceşti a gândirii, a practicii filosofice despre care vorbea Platon, în Scrisoarea a VII-a (341 c-d): „Se poate spune că, dintr-o dată, după un îndelung contact şi o neîntreruptă convieţuire cu obiectul de studiu, în suflet se aprinde o luminiţă. La rândul ei, lumina de aici se hrăneşte.”

Dar poate că nu există paragraf mai tulburător în Viaţa spiritului decât acela, cerut şi făcut inevitabil de logica de până acum a argumentării, în care Arendt susţine nu doar că gândirea este o activitate rară, nu doar că ea îi caracterizează pe cei puţini, ci că lipsa ei ne caracterizează pe toţi în măsura în care trebuie să existăm şi să manifestăm, pentru asta, o vita activa: „Absenţa gândirii este, într-adevăr, un factor puternic în treburile omeneşti, statistic vorbind, cel mai puternic nu doar în conduita multora, ci în conduita tuturor. Însăşi urgenţa, a-scholia treburilor omeneşti necesită judecăţi provizorii, încrederea în obiceiuri şi deprinderi, adică în prejudecăţi.” Întrucât priveşte mereu dincolo de puncul de fierbere al oricărei structuri, gândirea se mişcă deopotrivă în elementul non-sensului, ea aproximează şi întârzie în preajma punctului de joncţiune a sensului cu non-sensul, a articulării haosului şi formei. Hamlet este un filosof nu pentru că lansează în eternitate mirări aporetice, ci pentru că celebra lui indecizie existenţială provine din descoperirea năucitorului non-sens care in-formează orice sens determinat. După cum spunea Ştefan Afloroaei într-o minunată carte despre sens (Fabula existenţială, Polirom, Iaşi, 2018): „Voinţa de a alege suportă aici o gravă eclipsă, suferă mai mult decât gândirea care se apleacă asupra unei asemenea alternative… Neputinţa de a acţiona exprimă tocmai moartea unor idealuri în care s-a crezut o vreme, idealuri sau iluzii, graniţa dintre ele fiind uneori insesizabilă. Slăbiciunea voinţei de a decide indică slăbiciunea unor mari iluzii. Pentru a putea acţiona, ai nevoie de iluzii şi aparenţe; tocmai despre aceasta ar vorbi strania indecizie a prinţului.”

Voi încheia această expunere a caracterisicilor gândirii speculative cu un pasaj sintetic, puternic şi lămuritor: „Am trecut în revistă trăsăturile caracteristice activităţii de gândire: retragerea ei din lumea fenomenală a simţului comun, tendinţa ei distructivă faţă de propriile rezultate, reflexivitatea şi conştiinţa de pură activitate care o însoţeşte, în fine, faptul bizar că iau act de facultăţile minţii mele doar atâta timp cât iau act de această activitate, ceea ce înseamnă că gândirea însăşi nu poate fi niciodată solid statornicită drept una din proprietăţile, ba chiar cea supremă, ale speciei umane – omul poate fi definit ca „animal vorbitor”… nu însă şi ca „animal gânditor, ca animal rationale.”

Nu este scopul acestei mici recenzii acela de a cerne tot parcursul istoric al filosofiei pe care-l acoperă Hannah Arendt. Am vrut mai degrabă să ofer o cheie pentru parcurgerea cu bun folos al acestei tur, deopotrivă somptuos şi firesc, al gândirii occidentale care, chiar şi aşa, neterminat, va rămâne un moment de referinţă al metacriticii şi autoreflexivităţii europene. Parte istorie critică a filosofiei, parte supliment, efort constructiv şi ducere mai departe a operei înaintaşilor, Viaţa spiritului îmi pare că aduce cu un labirint, în care deliciul de a te pierde nu e anulat de luciditate. Pentru mine, poate lucrul cel mai stupefiant şi mai frumos pe care-l oferă această carte este felul în care, asemeni grecilor care au început aventura gândirii, Hannah Arendt ne duce cu naturaleţe acolo unde adie vânturile nimicului, unde nimic nu mai are sens, dar unde sensul se dă, acolo unde gândirea se opreşte fără a încremeni pentru că se expune la ceea ce este şi se hrăneşte din misterul inepuizabil a ceea ce este. Pot părea cuvinte mari, dar nu este nici mai mult, nici mai puţin decât reuşesc aceste câteva sute de pagini extraordinare. Din contactul cu această istorie a gândirii – care nu ne înarmează practic, nu ne edifică, nu dezleagă tainele universului şi întrerupe ritmul activităţilor noastre lucrative-, nu putem ieşi decât transformaţi, regăsind astfel, iar şi iar, sensul acelei energeia care face ca nu doar carnea să trăiască, ci să existe pentru veşnicie o viaţă a spiritului căreia suntem chemaţi a-i fi chipuri  şi sacerdoţi.

 

Publicitate