Categorii
Literatura Uncategorized

ACTUALITATEA LITERARĂ Lecții cu fluturi

Poetul Ionel  Șimota

ionel s a

Într-o viață de om, poți învăța din orice experiențe edificatoare și de la oricine, chiar și de la efemeride, cum ne demonstrează Ionel Șimota în ”Lecții cu fluturi”, un volum cu tipăritură de  înaltă eleganță, așa cum numai Editura ”Magic Print” din Onești o poate realiza. Sunt trăiri inefabile într-o încercare de comunicare prin vers  căutat sub semnul sacru al lui Nichita Stănescu:”Oamenii sunt păsări / cu  aripile crescute / pe dinăuntru…” Tema axială a cărții  este iubirea. Iubita, înveșmântată în lumină, poartă pe frunte sărutul unui poem, asemeni unui eres ori al unui mister celest, emanând  albastrul încântător al  inimii. Pe buzele ei, lumina își arogă conotații speciale transfigurate prin comparații repetate; ”Ca o închinare, / Ca o sângerie rugare /  Ca o atingere de pleoape / Pe coapse luminând în noapte”. Iubita e ”lumină înaltă”, ”coloană a sărutului”, ”fereastră dumnezeiască” și nu numai, șirul metaforic străbătând cartea de la un  capăt la altul, omagiile atingând  sublimul: ”Te admiră înnebuniți copacii,  /  Lumina respirația își ține / Când trece pe lângă tine ”, ” În glezna ta / Crește nefiresc de frumos zborul / Din care se inspiră pasărea”.  Cu toate acestea, puritatea nu este desăvârșită… Are nevoie  de  un dram de imperfecțiune spre a fi credibilă. Coborâtă la nivel teluric, femeia  păcătuiește uneori și  poetul încearcă să-i aseptizeze  carnea  profanată spălând picioarele sfinților de noroiul gândurilor imunde. Nu poate însă depăși limita impusă de  severa-i conștiință, astfel încât concluzia este pesimistă:”Tu ai ucis scrisul / Din mâinile de lumină ale poetului”. Concretețea plată a realului  nu-l satisface deci pe creator care,  mobilizându-și forțele gândului și ale dorului, plăsmuiește precum Pygmalion, Galateea care merită a fi iubită. Cuplul perfect va avea o  diviziune a iubirii bine delimitată:”Eu voi fi cartea de citire / Tu, cea mai frumoasă uimire”. Primăvara însăși este văzută ca o întruchipare  a feminității, entitate compozită incluzând rostogoliri carnale și suave tangențe sfinte, provocând lăcrimarea de dor a copacilor. Iarna devine și ea un decor propice pentru declarațiile de iubire. Comunicarea stărilor euforice  capătă note de  înaltă poezie: ”A nins iubito,  /  Ca o dezmierdare, / Ca o rostire a unui vechi poem / Zăpada e ca un frumos blestem  / În care ne ascundem fiecare”. Sau o vibrantă ”Rugă pentru iarnă”: ”Să pot aprinde în colind gutui / Ca o tămăduire a cărnii și a firii / Ucide-n lacrimi gustul amărui / Încremenit în numele iubirii”.

Altădată , anotimpul alb este întâmpinat cu o scrisoare – odă, marcată de  profundă simțire închinată mamei. Același anotimp generează  la fel de mișcătoare gânduri pentru un tată trecut în lumea neființei. Spațiul natal se conturează  din ”biserici se aud respirând”, ”albă tămăduire de gând”, ”dealuri printre care pădurile plâng”,  atribute ce dau  garanția nemuririi satului.

”Albă făurire de zbor”

”Lecțiile cu fluturi” oferite de Ionel Șimota urmăresc trecerea ființei omenești în regimul  imponderabilității  și al capacității de  supraînțelegere a relației teluricului cu  celestul, dar și a genezei și  fuziunii sentimentelor: ”Voi învăța să fiu fluture / Sau altceva mult mai ușor…” Gingașele  aripate capătă forță de simbol (sufletul iubitei  sau  gândul cel bun al îndrăgostitului), sunt ”albă făurire de  zbor”, tămăduiesc lumina, ochii, ne învață atingerea, zborul, păstrarea tainică a  dorului fragil, în fine, predau lecția  esențială:”Cum e să-ți iasă aripile  / Prin gratiile luminii / Ca o prelungire a lui Dumnezeu”. În acest context, poetul încearcă o profesiune de credință, înșiruirea unor entități  marcate de inefabil dorindu-se o sinteză  ce are drept scop definirea noțiunilor  dificil de prins în cuvânt. El scrie ”în limba pietrei”, ”și-a facerii, a pâinii”, țintind  un strop de veșnicie:”Scriu apăsat în suflet / Ca totuși să rămână / Frumoasă încântare, în limba mea, română…”

În efortul  depus de a-și exprima cât mai adecvat  simțămintele , îmbogățește  zestrea adverbelor  românești (”Mireasma sânilor alb înflorind”), izvodește  modele de muzicalitate prin  stăpânirea perfectă a prozodiei (”Așteptări”, , ”A câta oară”, ”O altă  naștere”). Risipa de metafore (”ochiul luminii”, ”copacii se întorc în poala rădăcinii”, ”zăpezi cu inimi de vioară”, ”până sub pleoapele somnului”) probează imaginația debordantă și ușurința expresivă. Toate poemele se  încheia prin puncte de suspensie sugerând că ni s-a oferit  doar un eșantion  dintr-un infinit melos poetic.

Ar fi un gest lipsit de onestitate să trecem  peste unele scăderi ale volumului. Câteva redundanțe duc la  pierderea prospețimii inițiale:”până-n călcâiul sângelui”,  ”până-n călcâiul gândului”, ”au început să tacă ploile ”/”au început să-mi surâdă ploile”. Gratuitatea unor poeme precum ”Fericire”, ”An Nou”, ”Ninsori fremătând” este  cauzată de  alcătuirea măiestrită de vorbe frumoase, maladie ce ține încă de  adolescența  creatorului de poezie. Apropierea peste limitele permise de poezia lui Nichita Stănescu în versuri precum cele intitulate  ”La început”, ”Leagănă-mi, iubito”, ”Destăinuiri spre seară” este contraperformantă. Pastișele după versuri celebre  ”Eminescu nu s-a născut”, ”E decembrie, iubito”, ”A  trandafiri albi  / Pielea ta mirosea…”, ”O iarnă rusească se așează –ntre – noi” nu pot fi considerate moralmente vorbind, nici remake-uri (”ecranizare nouă a unui film turnat mai demult”), nici variațiuni pe o temă dată. Adevărata  valoare a poetului Ionel Șimota rezidă în poeme de genul ”Joc divin”, ”Desen pentru un copil”, ”Poveste târzie”, ”Cântec de toamnă”. Sunt versurile  în care autorul se regăsește pe sine, versuri care-i stabilesc  distincte coordonate în universul atât de variat, de multe ori înșelător, al liricii contemporane, versuri care îl ridică la înălțimea constatărilor făcute de Ionela – Ramona Moldovan și Tatiana  Chiruță pe ultima copertă a cărții.      Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești

1 1 2

 

Repetitie

 

Voi lua de la tine

Cuvântul – Iubire

Și-l voi muta

Într-un alt loc

Cu mai multă lumină.

 

Îl voi așeza

Pe mai multă tăcere

În curatele odăi

Ale toamnei.

 

Voi dormi cu el

Toată iarna

Ținându-l strâns ,

În brațele poeziei

Ca nu cumva să-i fie frig.

 

Primăvara îl voi trezi

Întru inflorire

Ca nu cumva

Acest cuvânt iubire

Să nu rodească.

 

Voi lua de la tine

Cuvântul – Iubire

Spre a nu muri.

 

Teama de toamnă

 

Cel mai tare, toamna, mă cuprinde teama

C-ai să pleci din mine fără să revii,

Că muri-vor păsări în călătorii,

Că din curtea noastră o să plece mama…

 

Cel mai mult mi-e frică să nu –nghețe visul,

În care orbește am crezut atât

C-o să vin la tine și-o să-mi sari de gât

Și din călimară o să-mi moară scrisul.

 

Cel mai tare totuși m-am temut de tine

Să nu fugi prin ploaie toamna, să răcești,

Să nu-ți cadă frunze, să te dezgolești,

Să nu-mi pled din versuri că și-așa-s puține.

 

Tendințe

 

Frunza aceasta

Poate că și-a dorit să fie copac

Așa cum noi

Ne dorim uneori să fim păsări

Și să vâslirn prin ceruri

Să  căutăm Raiul.

 

larba poate și-ar fi dorit

Să fie pădure

Și s-o doară tăierea

Mult mai adânc.

 

Apa poate și-ar fi dorit

Să fie aer

Și să alerge prin sângele nostru

Să ne cunoască secretele.

 

Noaptea poate și-ar fi dorit

Să fie mult mai ziuă.

Nimic nu se preface

Totul rămâne…         Versuri de Ionel Șimota

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s