Poetul Ionel Șimota
Într-o viață de om, poți învăța din orice experiențe edificatoare și de la oricine, chiar și de la efemeride, cum ne demonstrează Ionel Șimota în ”Lecții cu fluturi”, un volum cu tipăritură de înaltă eleganță, așa cum numai Editura ”Magic Print” din Onești o poate realiza. Sunt trăiri inefabile într-o încercare de comunicare prin vers căutat sub semnul sacru al lui Nichita Stănescu:”Oamenii sunt păsări / cu aripile crescute / pe dinăuntru…” Tema axială a cărții este iubirea. Iubita, înveșmântată în lumină, poartă pe frunte sărutul unui poem, asemeni unui eres ori al unui mister celest, emanând albastrul încântător al inimii. Pe buzele ei, lumina își arogă conotații speciale transfigurate prin comparații repetate; ”Ca o închinare, / Ca o sângerie rugare / Ca o atingere de pleoape / Pe coapse luminând în noapte”. Iubita e ”lumină înaltă”, ”coloană a sărutului”, ”fereastră dumnezeiască” și nu numai, șirul metaforic străbătând cartea de la un capăt la altul, omagiile atingând sublimul: ”Te admiră înnebuniți copacii, / Lumina respirația își ține / Când trece pe lângă tine ”, ” În glezna ta / Crește nefiresc de frumos zborul / Din care se inspiră pasărea”. Cu toate acestea, puritatea nu este desăvârșită… Are nevoie de un dram de imperfecțiune spre a fi credibilă. Coborâtă la nivel teluric, femeia păcătuiește uneori și poetul încearcă să-i aseptizeze carnea profanată spălând picioarele sfinților de noroiul gândurilor imunde. Nu poate însă depăși limita impusă de severa-i conștiință, astfel încât concluzia este pesimistă:”Tu ai ucis scrisul / Din mâinile de lumină ale poetului”. Concretețea plată a realului nu-l satisface deci pe creator care, mobilizându-și forțele gândului și ale dorului, plăsmuiește precum Pygmalion, Galateea care merită a fi iubită. Cuplul perfect va avea o diviziune a iubirii bine delimitată:”Eu voi fi cartea de citire / Tu, cea mai frumoasă uimire”. Primăvara însăși este văzută ca o întruchipare a feminității, entitate compozită incluzând rostogoliri carnale și suave tangențe sfinte, provocând lăcrimarea de dor a copacilor. Iarna devine și ea un decor propice pentru declarațiile de iubire. Comunicarea stărilor euforice capătă note de înaltă poezie: ”A nins iubito, / Ca o dezmierdare, / Ca o rostire a unui vechi poem / Zăpada e ca un frumos blestem / În care ne ascundem fiecare”. Sau o vibrantă ”Rugă pentru iarnă”: ”Să pot aprinde în colind gutui / Ca o tămăduire a cărnii și a firii / Ucide-n lacrimi gustul amărui / Încremenit în numele iubirii”.
Altădată , anotimpul alb este întâmpinat cu o scrisoare – odă, marcată de profundă simțire închinată mamei. Același anotimp generează la fel de mișcătoare gânduri pentru un tată trecut în lumea neființei. Spațiul natal se conturează din ”biserici se aud respirând”, ”albă tămăduire de gând”, ”dealuri printre care pădurile plâng”, atribute ce dau garanția nemuririi satului.
”Albă făurire de zbor”
”Lecțiile cu fluturi” oferite de Ionel Șimota urmăresc trecerea ființei omenești în regimul imponderabilității și al capacității de supraînțelegere a relației teluricului cu celestul, dar și a genezei și fuziunii sentimentelor: ”Voi învăța să fiu fluture / Sau altceva mult mai ușor…” Gingașele aripate capătă forță de simbol (sufletul iubitei sau gândul cel bun al îndrăgostitului), sunt ”albă făurire de zbor”, tămăduiesc lumina, ochii, ne învață atingerea, zborul, păstrarea tainică a dorului fragil, în fine, predau lecția esențială:”Cum e să-ți iasă aripile / Prin gratiile luminii / Ca o prelungire a lui Dumnezeu”. În acest context, poetul încearcă o profesiune de credință, înșiruirea unor entități marcate de inefabil dorindu-se o sinteză ce are drept scop definirea noțiunilor dificil de prins în cuvânt. El scrie ”în limba pietrei”, ”și-a facerii, a pâinii”, țintind un strop de veșnicie:”Scriu apăsat în suflet / Ca totuși să rămână / Frumoasă încântare, în limba mea, română…”
În efortul depus de a-și exprima cât mai adecvat simțămintele , îmbogățește zestrea adverbelor românești (”Mireasma sânilor alb înflorind”), izvodește modele de muzicalitate prin stăpânirea perfectă a prozodiei (”Așteptări”, , ”A câta oară”, ”O altă naștere”). Risipa de metafore (”ochiul luminii”, ”copacii se întorc în poala rădăcinii”, ”zăpezi cu inimi de vioară”, ”până sub pleoapele somnului”) probează imaginația debordantă și ușurința expresivă. Toate poemele se încheia prin puncte de suspensie sugerând că ni s-a oferit doar un eșantion dintr-un infinit melos poetic.
Ar fi un gest lipsit de onestitate să trecem peste unele scăderi ale volumului. Câteva redundanțe duc la pierderea prospețimii inițiale:”până-n călcâiul sângelui”, ”până-n călcâiul gândului”, ”au început să tacă ploile ”/”au început să-mi surâdă ploile”. Gratuitatea unor poeme precum ”Fericire”, ”An Nou”, ”Ninsori fremătând” este cauzată de alcătuirea măiestrită de vorbe frumoase, maladie ce ține încă de adolescența creatorului de poezie. Apropierea peste limitele permise de poezia lui Nichita Stănescu în versuri precum cele intitulate ”La început”, ”Leagănă-mi, iubito”, ”Destăinuiri spre seară” este contraperformantă. Pastișele după versuri celebre ”Eminescu nu s-a născut”, ”E decembrie, iubito”, ”A trandafiri albi / Pielea ta mirosea…”, ”O iarnă rusească se așează –ntre – noi” nu pot fi considerate moralmente vorbind, nici remake-uri (”ecranizare nouă a unui film turnat mai demult”), nici variațiuni pe o temă dată. Adevărata valoare a poetului Ionel Șimota rezidă în poeme de genul ”Joc divin”, ”Desen pentru un copil”, ”Poveste târzie”, ”Cântec de toamnă”. Sunt versurile în care autorul se regăsește pe sine, versuri care-i stabilesc distincte coordonate în universul atât de variat, de multe ori înșelător, al liricii contemporane, versuri care îl ridică la înălțimea constatărilor făcute de Ionela – Ramona Moldovan și Tatiana Chiruță pe ultima copertă a cărții. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești
Repetitie
Voi lua de la tine
Cuvântul – Iubire
Și-l voi muta
Într-un alt loc
Cu mai multă lumină.
Îl voi așeza
Pe mai multă tăcere
În curatele odăi
Ale toamnei.
Voi dormi cu el
Toată iarna
Ținându-l strâns ,
În brațele poeziei
Ca nu cumva să-i fie frig.
Primăvara îl voi trezi
Întru inflorire
Ca nu cumva
Acest cuvânt iubire
Să nu rodească.
Voi lua de la tine
Cuvântul – Iubire
Spre a nu muri.
Teama de toamnă
Cel mai tare, toamna, mă cuprinde teama
C-ai să pleci din mine fără să revii,
Că muri-vor păsări în călătorii,
Că din curtea noastră o să plece mama…
Cel mai mult mi-e frică să nu –nghețe visul,
În care orbește am crezut atât
C-o să vin la tine și-o să-mi sari de gât
Și din călimară o să-mi moară scrisul.
Cel mai tare totuși m-am temut de tine
Să nu fugi prin ploaie toamna, să răcești,
Să nu-ți cadă frunze, să te dezgolești,
Să nu-mi pled din versuri că și-așa-s puține.
Tendințe
Frunza aceasta
Poate că și-a dorit să fie copac
Așa cum noi
Ne dorim uneori să fim păsări
Și să vâslirn prin ceruri
Să căutăm Raiul.
larba poate și-ar fi dorit
Să fie pădure
Și s-o doară tăierea
Mult mai adânc.
Apa poate și-ar fi dorit
Să fie aer
Și să alerge prin sângele nostru
Să ne cunoască secretele.
Noaptea poate și-ar fi dorit
Să fie mult mai ziuă.
Nimic nu se preface
Totul rămâne… Versuri de Ionel Șimota
Amprenta de Onesti 