E pace-n mănăstire
E pace-n mănăstire și-n gândurile toate
Că roiul de albine în zumzet dăltuit
Cuvintelor dau viață și taină, bunătate,
Toaca-n amurg aduce ecoul de argint.
Troparele pe buze sunt gata de-mplinire
E pace-n mănăstire, luminile dospind
Sub strat de promoroacă de vraja din Psaltire.
Diecilor se-arată cum gem într-un colind.
În clopote tăcerea păgânii-i înfășoară
Pe împlinita cale cuvintelor au rost
Că toți copacii lumii suspină-ntr-o vioară
În jertfa lor supremă se-ascunde-o zi de post.
E pace-n mănăstire și-n gândurile toate
Dau buzna-ntre tropare ecourile reci
Cuvântul prinde viață și taină, bunătate
Și rugile de ceară-s cântate de dieci. Emilian Marcu
Colț de gând
S-au întâlnit pe-un colț de gând,
„Suflet frumos” cu „suflet blând”.
Și se plimbau mergând la pas,
Prin vara ce le-a mai rămas.
Aveau atâtea să își spună,
Câte în soare și în lună,
Dar ei doar se plimbau duios,
Sufletul blând și cel frumos.
Ei își spuneau în sinea lor,
În doi e totul mai ușor,
Dacă mereu sunt gând la gând,
Suflet frumos și suflet blând.
Într-un târziu suflet frumos,
Privind la frunze ce cad jos,
Pe suflet blând îl întreba,
Nedumerit în sinea sa:
-Cum poți să fii atât de blând,
Când peste tot sunt nori și vânt?
Dar suflet blând dar curajos,
Îi spuse lui suflet frumos:
-Eu nu am fost atât de blând ,
De când cutreier pe pământ,
Dar viața m-a făcut sa fiu
Blând, răbdător, dar totuși, viu.
Dar tu? Cum ești așa frumos?
Când toate parcă-ți sunt pe dos.
Mereu lovit cu vorbe grele,
Însingurat sub cer cu stele.
-Eu sunt frumos fiindcă iubesc,
Tot ce e simplu și firesc,
Iubesc și câmpul plin cu flori,
Și ploaia care cade-n zori.
Și-așa frumos își povesteau,
Câte pe suflet ei aveau,
Pribegi prin vise și prin gând,
Suflet frumos și suflet blând . Silviu Marius Muntean
Iubire, iarăși, îți scriu
Iubire, iarăși, îți scriu…
Mă tem să nu se facă târziu.
Îți scriu în zorii ăstei dimineți,
C-un dor de-un infinit de vieți.
Îți scriu ca unei eterne Lumini,
Tu sfințești trecerea mea și-o alini.
Iubire, cuib de ceruri – Cuvânt
Tu sete îmi ești de ce-i sfânt:
Steaua mea de cer și pământ. Constanța Apetroaie, Gaillard, 2 octombrie 2019
– E târziu –
E târziu, şi noaptea rece, se scufundã-nfometatã.
În tãcerea fãrã lege, nu e nici un om pe stradã.
Doar izvoare inundate, şi o bufnițã ce cântã,
Bântuiesc, cu greu, in noapte, mai flãmânzi ca o flãmândã.
E târziu, şi vremea-mi trece, în galop de iepe sure,
Nu e nimeni sã m-alerge, nu e nimeni sã mã-ndure.
Ca un rob scãpat din fiare, mã tot cos, tu mã descoşi,
Şi mã legi, fãrã splendoare, în blestem de Albatroşi.
E târziu, şi plâng şi sufãr, şi mã bucur tot mai mult.
Rãdãcina mea de nufãr, voi tãia-o, prin absurd.
În tãcerea gãlãgiei, sã domneşti un veac şi-o varã,
Fii o demnã elegiei, şi rãmâi, pe veci, fecioarã.
E târziu şi e devreme, pentru sãrbãtori, cu tine.
Inima din mine geme, si nu-mi este aşa bine.
În canicula-mi geroasã, sa-mi tresari şi sã-mi abunzi.
Cã nu eşti decât frumoasã, şi-n retinã-mi te scufunzi.
E târziu, şi vremea-mi trece în popas de boi floreni,
Steaua nordului e rece, dar continui sã mã chemi.
În tãcerea da-tã tare, iar mã coşi, şi mã descoşi,
Şi mã-njuri şi-mi dai trãirea, în blestem de Albatroşi.
Versuri scrise în Italia de Mădălin Vlăduț Crăciun, din com. Livezi
Trenul vieții
şi viaţa asta ca o sală de aşteptare
de clasa a doua,
igrasioasă şi mirosind a acru,
mereu prea aglomerată,
prin care trec chipuri într-o vânzoleală
dată cu încetinitorul.
din când în când câte un cerşetor
cere cu voce tânguitor –imperativă
puţină atenţie
şi atunci scotocesc febril în poşetă
după o monedă,
scotocesc în suflet
după un zâmbet.
în general nu sunt plină de îngăduinţă
şi mă întorc instant în letargie.
la ce bun banii, la ce bun sentimentele,
ei mâine vor fi tot aici.
mai bine te desprinzi încet
ca o insulă nou formată
şi o apuci în armonie pe şine,
căutându-ţi trenul
care întârzie
neîndurat de mult. Luminița Ignea
Ilustrații alese de Rodica Palaghiță din com. Buciumi – jud. Bacău (Facebook)
Amprenta de Onesti 