Categorii
Literatura Uncategorized

FIGURI DIN TULCEA DE ODINIOARĂ

tulc a.jpg

Pe străzile tulcene, de la începutul secolului trecut, treceau, aproape pe la ore regulate, personaje, unicate – specifice timpului şi locului. Dimineaţa, bărbaţii, în drumul lor spre serviciu, treceau prin piaţă şi târguielile făcute le trimiteau acasă prin ţigănci – turcoaice. Ele erau pregătite cu zimbiluri, luau marfa şi plata şi se duceau la casele indicate. Erau de-o cinste exemplară! Nu greşeau adresa, nu întârziau, nu lipsea nimic din coş, nu mai cereau peste cât li se plătise… Se auzea apoi strigând: „iaurgiuuuu”. Gospodinele ieşeau la porţi şi-şi alegeau, din coşurile mari de pe cobiliţa iaurgiului, care castronel avea mai mult caimac şi, la revenire, îi returau vasul gol, cumpărând altul. Iartul era din lapte de oaie, gros şi gustos, cum nu s-a mai întâlnit de atunci! Pe la amiază, din poarta deschisă doar, se anunţa! „poşta”, madam cutare, Poşta!” Intonaţia era invariabilă: Cuvântul „poşta” era puţin cântat: prima silabă era pe o notă mai sus şi a doua mai jos. Apoi dădea corespondenţa, cu o politeţe deosebită. În câte o casă, se strecura o făptură bătrână, plăpândă, îmbrăcată simplu şi legată la cap cu un şeluţ verzui, fost, cândva, negru. Venea sfioasă, delicată şi tăcută. Mulţumea frumos pentru ce primea pe lucrurile ce le vindea: lucruri de mână, impecabil şi estetic executate, lucrate de ea în tinereţe şi din vânzarea cărora trăia acum; se dezlipea cu un uşor oftata de ele. Nu ştiam cum o chema; îi spuneam „grecoaica mititică”. Tot slăbuţă şi bătrână, deci tot „mititică” era şi o armeancă. Îşi amintea din zilele ei bune, când mamă-sa o trimitea cu plăcinte calde să dea la cei săraci: „aide, calde, calde, aide, du-le, du-le!”. Acum se hrănea din vizitele ce le făcea la tulcence darnice. Mai era o „mititică”, dar asta era chiar mică de felul ei: „turcoaica mititică”. Era îmbrăcată turceşte, cu o fustă şi o bluză neagră, şi o pânză mare, neagră, peste legătoarea capului, care o înfăşura pe jumătate de corp. Intra, dădea „bună ziua” şi, fără să fie invitată, se aşeza „turceşte” pe un scaun şi-ncepea să se jeluiască ce fii nerecunoscători avea. Aceştia erau binevăzuţi între ai lor şi aveau o bună stare materială, însă o dispreţuiau pe bătrână şi ea era foarte indignată, supărată, jignită, de aceea îl blestema: „bată-te să te bată!” Mai intra în anumite case, unde ştia că „merge” o femeie, îmbrăcată într-o fustă mare, creaţă, bimbie (roz ţigănesc) ţiganca nebună. Nu era „nebună de legat” dar cam aşa comportament avea. Cum intra, se aşeza nepoftită pe un scaun şi începea să se vaite: „cinci copilili, cocona, cinci copilili şi pâine, ioc! mâncare, ioc! haine, ioc!”. Amfitrioana filantropă, îi punea în faţă o farfurie cu mâncare, îi pregătea câte ceva de îmbrăcat şi-i dădea câte o pâine – dublă, cum se făceau pe atunci la brutăriile „Petruş”. Ea mânca repede tot, continua să vorbească şi – între timp – mânca şi pâinea toată. Dacă i se atrăgea atenţia că pâinea trebuia dusă la copii, ea replica: „cinci copilili, cocona, cinci colipili, dă la acela, dă la acela, la mama ioc!” Din când în când, venea de la Galaţi o femeie delicată, politicoasă, cărând o boccea şi un zimbil mare, cu porţelanuri şi vase de bucătărie frumoase. Le dădea pe haine purtate. Soţul ei lucra la o fabrică de asemenea obiecte şi patronul o trimitea să le vândă, la schimb. Era o şatenă foarte frumoasă, dar se vedea că e suferindă, tristă. Vorbea frumos şi foarte corect. Avea clasă! Ce dramă era cu viaţa „femeii de la Galaţi”? Sus pe strada Babadag, era prăvălia lui Duşan. Ne îndulceam de la el cu „de-un franc” bomboane cu susan şi cu câte un pahar mare, gros, cu bragă. Nicăieri nu era mai bună, ca în butoaiele lui! Pe marile călduri, de cuptor, tulcenii îşi astâmpărau setea şi cu marfa băieţilor, „negustori ambulanţi”, cu „braga rice”! În centru, era asaltat de copii, mai ales băieţi, „Moş Ceauşu” cu inegalabilele lui „corăbioare”. La plimbarea de seară, erau foarte căutate „lipovencile cu sămânţă”. Stăteau pe scăunele joase şi împleteau „plase de pescuit”. Vindeau sămânţă de floarea soarelui şi de bostan, măsurând cu câte un pahar de lemn, umplut pe jumătate cu hârtie, ca să fie cât mai puţină sămânţă, să nu poţi a lua numai „de un franc”.

tulc b.jpgPe străzile mai lăturalnice, strigau marfa: „scrumbii proaspete” nişte băietani desculţi, dar în mâini aveau câte o clădărie de peşti strălucitori. Duminicile, se auzea glasul flaşnetei cu papagal, împărţitor de „planete”, în care se putea citi viitorul. Noaptea, se linişteau toate; doar trăsura cu un cal se mai auzea. Nu îndrăznea să circule în timpul zilei, când se vedeau elegantele trăsuri cu doi cai şi vizitiii costumaţi frumos, ca atunci. Era poreclită „Seredeul” – după numele vapoarelor care circulau noaptea, ale Societăţii Române Danubiene. Tot negustori ambulanţi erau şi „băieţii care vindeau ciulini fierţi” la „capetele subcoloanelor”, în ulcele mari de lut, sau bătrânul cu mărunţişuri: ace de cusut, sare de lămâie, „visul Maicii Domnului”, „Epistolia” ş.a. sau Rifca, vânzătoarea de accesorii pentru croitorie: aţe, ace, catarame, panglici, dantele, elastice… care-şi ţinea tejgheaua, noaptea, într-o nişă a unui magazin de pe strada Sfântul Nicolae. Negustorii erau de pe sorturi de marfă şi de pe gusturile cumpărătorilor: ţăranii cumpărau stămburi de la „Morof”, cei mai cu pretenţii, mătăsuri şi stofe fine de la Ianef, Apriam (la Papagal), Zamft sau Hacian. Ce frumos serveau chiar stăpânii respectivi! Coborau de pe rafturile de sus valurile de stofe, le derulau, cu eleganţă, pentru evidenţierea calităţii mărfii, o probau că nu e şifonabilă – strângând-o strâns în pumn şi apoi readucând-o în starea iniţială, – o netezeau să se poată evidenţia modelul imprimat sau culoarea, ieşea cu valul în prag, la lumina zilei, îţi dădea sfaturi cum s-o lucrezi, ce fel de croială sau ce fel de costum, alătura valul de corpul clientului şi-l conducea la oglindă, să constate cum i se potriveşte la ten… Nu erau grăbiţi, nu se plictiseau, nu se supărau că erau grăbiţi sau că erau – uneori sâcâiţi de unii cleinţi… Era o plăcere să cumperi! D-apoi Zelig, cizmarul! Avea un magazin încărcat. Desfăcea pe tejghea zeci de cutii. Încălţămintea aleasă o proba chiar el pe piciorul clientului, aşezat pe un scaun, iar el, stând întrun genunchi, lângă scăunelul pe care clientul îşi pusese piciorul. Cu câtă eleganţă aducea platoul cu prăjituri – să-şi aleagă cumpărătorii domnii Otto sau Nechifor Chiriachide! Ce frumoase şi apetisante erau! Le mâncai şi cu ochii! Nici „delicatesele” de la Carvelas ori Cuculas nu erau mai prejos! De la „Furnica”, se putea alege tot felul de aţe: bobine coton perlé, jurubiţe de muline, bumbăcel alb sau colorat, mătase vegetală şi orice furnituri. Dacă încercai să-i scazi din preţ, domnul Amorţitu, patronul, lăsa puţin capul într- o parte şi cu glas sfios răspundea: „nu mă lasă stăpânul”. Te dezarma atitudinea lui. Elevii vizitau, cel mai mult, librăriile. De la „Fraţii Diaconescu” se aprovizionau cu rechizite şcolare: caiete „dictando” sau de matematică de o sută de file, sau „de teze” de  un leu, de desen (la geografie sau botanică, zoologie…), creioane Faber sau Hardtmuth, numerele 1, 2, 3, acuarele, pensule, estompe (pentru umbre), cerneală „Pelican”, radiere moi (pentru şters creionul) şi aspre (pentru cerneală), bloc de desen numerele 2 sau 3, hârtie albastră de învelit, etichete, sugativă… Cei mici cumpărau tăbliţe de rame de lemn, condeie de piatră, burete… La începutul anului şcolar, elevii de la licee, profesională, normală, Şcoala de Arte şi Meserii, chiar şi de la „primară” asaltau celelalte librării Doncef, Margulis, Hangiev, dar mai ales Maloschiski et Atanasof. Primul era un bătrânel onorabil, celălalt era un tinerel prezentabil şi care vorbea cam cu gura strânsă. Se auzeau – concomitent – zeci de glasuri: Română de a IV-a de Adamescu, Franceză de a II-a de Ch. Drouhet, Germană de a VI-a de W. Schroff, Zoologie de-a-ntâia de Kiriţescu şi Băzşmoşeanu, Geometrie de-a şaptea de Aguleţki, Geografie de-a III-a de Simion Mehedinţi, Româna de-a şaptea de Papadopol sau Nedioglu… Atanasof repeta fiecare cerere şi răspunsul era invariabil: „Germana de-a şasea di Şirof? Mâni, mâni, cu vaporul”. Nu se enerva de babilonia care era în magazin. Pe elevi îi distra răspunsul, cu care îi scotea din librărie.

Numai cine a trăit acele vremuri şi a cunoscut acele figuri deosebite, nu le poate uita. Oare, ar putea cineva doar citind acestea, să-şi facă o imagine a oraşului nostru viu de odinioară? A fost un oraş activ, cu oameni paşnici, cinstiţi şi muncitori, răbdători şi cu mult respect faţă de cei din jur… şi erau de peste zece naţionalităţi şi credinţe!… Se dovedeşte constatarea regretatului deputat şi senator de drept, Nicolae Georgescu Tulcea „Când a creat Dumnezeu lumea, a făcut mai întâi un eşantion: Dobrogea; în care a pus munţi, şesuri, dealuri, ape – de la mici lacuri, pâraie, fluvii şi Mare, toate soiurile de faună; de la vrăbiuţă la pelican (pe câmpii, dealuri şi în Deltă) şi de floră, de la ghiocei la stejari seculari şi a populat-o cu toate neamurile pământului. Şi, văzând Dumnezeu – Creatorul că toate sunt bune, frumoase şi utile, iar oamenii se înţeleg aşa de bine între ei, a creat Universul”.

 Text  apărut în anul 2010 în revista ”Steaua Dobrogei”, scris de  doamna Laetitia Mitan Leonte (Târgu Ocna). Ea a trăit între anii 1916 – 2015. ” O viaţă – şi câtă viaţă! – nu e de ajuns pentru a ne împlini. Oricum, modelul Laetiției (în latină, „bucurie“, dar şi „frumuseţe“) ne dă aripi” (Din cuvintele scrise la  trecerea sa în neființă)

tulc c.jpg

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s