Cu o avangardă impresionantă, un ”Cuvânt înainte” al editurii (”Izvorul cuvântului”, Buftea 2018) și o prefață redactată de un foarte avizat și talentat ”cititor de poezie” (Rodica Mecu), ambele însumând nu mai puțin de 12 pagini din cele 160 ale cărții, volumul de poeme ”Notele vocii mele” de Ionica Bandrabur solicită atenția prin aspirația spre sinceritatea comunicării și silința de a împlini exigențele versificației clasice. Poeta încearcă multiple posibilități prozodice. Apelează la poezia populară, modalitate simplă de a reflecta candoarea cu gust de primăvară a copilăriei sau pătimașele zbateri lăuntrice (”Stelele când s-ar aprinde / Inima doar lor mi-oi vinde ,/ Să mi-o lumineze într-una / Fiindcă bate ca nebuna”).
Multe poeme urmează ritmurile consacrate (iambic, trohaic, dactil, combinat) iar cele cu vers lung fac un reușit racord la cezură (pauză ritmică în interiorul unui vers care reglează cadența – DEX). Aproape toți poeții români clasici sunt egalați, sub aspect prozodic desigur, de la Eminescu (”În vârtejul vântului”), Alecsandri (”Noaptea nebunilor”) și Macedonski (”Floarea de gheață”) până la Ion Pillat („Pradă m-aș lăsa iubirii”). Sub raport tematic, sentimentul principal este iubirea, într-un cadru idilic (la cosit de iarbă), solitar (însoțit doar de fumul și scrumul țigării), senzual (”De-o să mă întorc, tu sânii mi-i sărută / Eu sunt femeia ta și aș vrea să mă surprinzi”) sau deprimant (”Cresc azi doar buruieni în cimitir / și iederă ce-acoperă morminte”).
Senzualitatea reprezintă semnul material al unei imense dorințe. Fiecare centimetru epidermic este însetat de o teribilă sete de tactil (”Înlătură iarna”). Erupția vulcanului venusian determină gesturi extreme (”Clopotele nopții”). Cel ce nu înțelege sfâșietoarea chemare și nu-i dă curs este supus unui aprig blestem încastrat în vers: ”Nici în genunchi de-ai să te așezi vreodată / Pe pietrele crăpate-n ierni de ger , / N-am să te iert, nici chiar în altă viață… / Să nu poți dezlega al meu mister!” Gama tematică este mai amplă. Surprinzător Ionica Bandrabur, sedusă de amintirea copilăriei, cade în plasa tradiționalismului, imaginea unui car cu boi grigorescian trezindu-i revelații la început de secol XX. Satul natal provoacă versuri avântate („Mi-e satul dulce vers de Eminescu / Și plânsul pruncului abia născut , / E muzica viorii lui Enescu / Și cântul ciocârliei ce-o ascult”), care însă dau impresia ”deja vu” căci precursorii în materie s-au dovedit numeroși. Pentru Ionica Bandrabur satul idilic rămâne un vis, chiar și în prag de iarnă a vieții, convertit în imagini picturale de efect:”În păr mi-aș agăța fir de lavandă / Și frunza busuiocului cel verde / Să mă prefac în țărăncuță tandră ./ În spic de grâu să-mi împletesc o coadă , / Pe cap să-mi pun basmaua de cașmir, / Agrafă să nu-mi cadă fie spinul, / Rupt din tulpina unui trandafir // La gât să-mi leg din bunghișori o salbă / Culeși în zori, la răsărit, devreme / Culoarea verde a ochilor să-mi aibă… / Flăcăi-n sat cu cotul facă- și semne”.
Dar volumul ”Notele vocii mele” tratează și teme rare, delicate, precum eutanasia solicitată imperios de cumplita suferință și refuzată din considerente ale moralei creștine. De aici, la poezia imnică dedicată divinității nu mai este decât un pas: ”Privește-n jos, ne mistuim în flăcări , / Pământul este rugul viu și-i chin.. / De vezi? Prefă-ne în ocean sau păsări, / Deși?… Nu am avea un alt destin!” Antidotul pentru oribila moarte, ce stârnește furie și teamă, rămâne pentru Ionica Bandrabur horațianul îndemn ”carpe diem” (”trăiește clipa”). Supraviețuirea spirituală este asigurată de monumentul aparent fragil ce dovedește că hârtia este mai trainică decât piatra sau bronzul: ”Poet voi fi și eu, dar după moarte / Când trupul s-o amesteca cu lutul / Și strănepoții m-or găsi prin carte… / Cuvântul le-o fi zestrea și tributul!”
Pe o treaptă superioară, eul liric încearcă o autodefinire, o descoperire a identității de sine. Noaptea de august, scăldată de lună, învăluită în mister și stele, se dovedește cadrul adecvat pentru sufletul însetat ce caută în fond frumusețea. Pe urmele lui Ion Barbu, care prin ”!Riga Crypto…” ne oferea un ”<<Luceafăr>> întors” și Ionica Brandabur ne dăruiește o ”Ancestrală” iscusit înstrunată ca tensiune prozodică și ideație concentrată. Profesiunea de credință, arta poetică, se poate concentra doar într-un catren (”Când liniștea s-o spulbera în crâng, / Iar păsări nu mai cânt-o rapsodie , / Tu caută-mă printre foi, prin rând / Și chipu-mi vei găsi în poezie”), căci gestul liric presupune un minimum de materialitate: ”vârful de creion / Și câteva foi albe de hârtie”.
”Scrisoare pentru tine” argumentează credibil nevoia de poezie. În nopțile chinuitoare, insomnia ( neliniștea existențială) este combătută cu un strop de coniac (zgârcita inspirație), rară substanță într-o lume condamnată la rachiu de prună (prozaismul cotidian). Oricât ar fi de curios, voluntara poezie, preponderent optimistă, a Ionicăi Brandabur conține un fior bacovian. (Am mai întâlnit acest ciudat fenomen la Adrian Păunescu): ”Pe aleea pavată cu al toamnei veșmânt”; ”Din pajiștea toamnei ce-n vers o pictez” ; ”Muzica stranie sub pași se aude”; ”Pulsul din noi vibrând în disperare” ; ”Haide, sărută-mă în parc, iubite / În amurg și-n răsfățul toamnei rănite”. Inutil a preciza că toamna rămâne anotimpul pliabil la transpunerea melancoliei în vers. Urmează iarna, poezia ”Mă ninge noiembrie” fiind un reușit ecou la un prea cunoscut poem bacovian.
Ionica Bandrabur ne mai demonstrează că se poate polemiza (frumos) și prin poezie. Cu finețe, alcătuiește replici lirice la demersurile lui Valer Popean (o mai veche cunoștință a noastră), asigurându-l că satul idilic al copilăriei va trăi etern, perpetuând imaginea naturii feerice și iubirea angelică. Urmează dialogul cu alți prieteni – poeți, creații în duet, etc, adică un experiment inedit menit a sparge tiparele clasice ale solitudinii, mitul turnului de fildeș. Descoperim în scrisul Ionicăi Bandrabur imagini seducătoare: ”fantasme furate plăcerii / Din ceașca de ceai cu gust de păcat”!; ”Pistilul fie- ți ochi să mă privească!”; ”Sărutul tău e candelă aprinsă / Făclie ce se crede Univers. / Pentru o noapte o doresc neatinsă”; ”vulturii / Ciupesc bucăți de fluturi când beau apă”. Viziunea panoramică a unei nunți acvatice trimite la silvice banchete evocate de Eminescu și Coșbuc.
Poeta deține arta de a crea atmosferă (”Sărbătoarea cerului”, ”Nu fi așa geloasă toamnă”, ”Ultimul dans”). Să mai remarcăm muzicalitatea, obținută nu doar prin tehnica refrenului (”Piciorul lui de lemn”) dar și prin strofa însăși (”Să ne trezim în zori pictați în galben / Și-n roșu – a macului culoare vie, / Pe trupurile ce erau flămânde / Să ne rămână urme din câmpie”). Idealul etern urmărit este capacitatea de a reda inefabilul. Din când în când, ludicul se ițește, uzând și el de mijloace poetice menite să recupereze frumosul captat de mlaștina dușmanului urât:” O fi luceafărul văzând cum gluma / se – ngrașă, steaua făcând-o pe nebuna”. Poeta știe a restabili echilibrul între somptuos și caracterial (care aparține caracterului – DEX): ”Curaju – l îndeamnă să-și pună fracul / Să-i ceară mâna stelei îngâmfate”. Altădată, expresia poznașă înveselește; ”luna plină / Va coborî hlizindu-se-ntre ramuri”.
Ingenioasă este alcătuirea câte unui poem din catrene – întrebare.
Un prim vers, obsedantul ”Cine-i?” este succedat în fiecare strofă de o șaradă cu mobil caracterizant, rezultând, prin potențare, sugestia eternei frumuseți feminine. În multe poeme, succesiunea catrenelor se încheie cu un distih care, atunci când nu se constituie într-o concluzie, comunică lipsa puterii de anduranță a poetei, copleșită de imensitatea năvalnică a gândului. Distihul respectiv are uneori un rol rezumativ, alteori devine o modalitate ironică, autopersiflantă de a sublinia limitarea forței de transfigurare. Răspunsul la banala întrebare ”Ce mai faci?” concentrează în câteva catrene coordonatele unei existențe: câte un vers din amintiri buimace, răsfoirea unei cărți, mângâierea unor litere așternute pe hârtie mai demult, o lacrimă pentru o casă ori o lacrimă pierdută, un suspin la nostalgica evocare a satului natal, o piedere în gânduri, pe scurt, viață de poetă.
Uneori în efortul de a satisface solicitările versificației Ionica Bandrabur apelează la procedee discutabile: ignorarea unor parti cule (în rime precum ”crăpată –n / niciodată”, ”pământul / cuvântu-n”), a unor cuvinte întregi (”acolo am ars un foc și-nchis o ușă”), vocabule misterioase (”surghiună”) ori sintagme ambigue (”blaetem holeric”) și forțări ale conjugărilor clasice ( ”vor cade” / ”vor șade” deși fără a afecta rima, aveau legitimitate formele ”vor cădea” / ”vor ședea”) . Lăsând la o parte aceste minuțioase observații recunoaștem că întregul demers liric al Ionicăi Bandrabur are o unică sursă și o unică țintă: credința în magia cuvântului, respectiv convingerea nobilă că poezia (în fond frumusețea, cum spunea Dostoievski) va salva lumea: ”Îngenunchind, invoc spiritul lumii / Să creadă tot ce scriu astăzi nebunii”. Căci poezia rămâne cea mai fidelă formă de exprimare a purității sufletești: ”În vers nu-i loc pentru venin, / Cuvintele-s sfințite-n foi , / Sunt note ce din suflet vin / Și este graiul mut din noi”. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești
Pod din suflet
Pășesc cu grijă, călcând peste ape,
Când valurile urmele îmi fură,
Fac pod din suflet, să-mi fie aproape,
Drumul spre tine nu-mi pară tortură.
Cu vârful degetelor presar cuvinte
Când vântul nu bate, nici picuri nu curg,
Cerul cu liniști mă –ncălzește iubite
Cu albur din nori și o rază-n amurg…
Cu podul palmei netezesc luciul apei
Să ne privim chipurile-n oglindă,
Numărând iernile și bătăile pleoapei,
Argintul ivit prin ceasul din grindă.
Pășesc timidă privind timpu napoi
Zărind legământul furat c-un inel,
Cu visele atunci zburdam singură-n ploi
Acum pășesc doar umbrele din el. Versuri de Ionica Bandrabur, Slănic Moldova
Amprenta de Onesti 