Categorii
Cultura Uncategorized

O istorie (ocazională) a Oneștiului

Onesti_vechi.jpg

Intitulată promițător ”O istorie a Oneștiului. Restituiri (1458 – 1921), lucrarea publicată  în 2018 la Editura ”Magic Print” de către  Bogdan  F. Romandaș, Vasile  Jenică Apostol și Vilică Munteanu se constituie într-o  ”surpriză mai puțin scontată” pentru cei  care așteaptă de câteva decenii sinteza ilustrativă a trecerii timpului pe meleagurile noastre. Autorii sunt, fără discuție, oameni pasionați, dedicați cercetării științifice aplicate, cu un cuantum  apreciabil de credibilitate. Bogdan F. Romandaș  este unul din cei mai valoroși  profesori de istorie dintr-un șir strălucitor al orașului, de la Mihai Hrișcă și Matei Rădulea  până la Vasile Momanu, Victor Ciochină, Gheorghe Știrbăț, Mihail Dumache (ce s-au aplecat asupra multor momente din  Istoria Oneștiului). Profesorul Romandaș  este  un harnic scormonitor  de arhive, cu fler detectivistic în cercetare, cu  probitate în redactare (uneori chiar exagerată prin abundența trimiterilor la surse). Generalul Vasile Jenică Apostol,  doctor în istorie militară, constituie prin însăși simpla sa prezență printre noi o resursă de mândrie locală, dar s-a făcut cunoscut și prin contribuția sufletească și cetățenească atunci când se organizează evenimente dedicate cultului eroilor. Cât despre Vilică Munteanu ajunge să menționăm că  a fost 27 de ani ”stăpânul” unui tezaur la fel de prețios precum  aurul românesc din Banca Angliei, adică Direcția Județeană a Arhivelor Naționale. Pledoariile sale pentru vestigiile locale  (Podul lui Ștefan cel Mare, bustul lui Gheorghe Donici și atâtea altele), impresionanta lui colecție numismatică  sunt probe nu numai de patriotism local, ci și de talent și pasiune pentru faptul istoric.

Tehnic vorbind, cartea editată de ”Magic Print” este excepțională! Hârtie  cretată, demnă de cele mai  pretențioase albume de artă, reproduceri fotografice fără cusur,  aranjament  tipografic ireproșabil, o copertă cât se poate de sugestivă sunt răspunsul pe măsură la generoasa investiție financiară pe care Primăria municipiului Onești  s-a hotărât, în mod inspirat,  să o facă în anul centenar românesc.

Din păcate, conținutul nu se ridică la aceleași cote. ”O istorie a Oneștiului” se reduce  de fapt la paginile  11 – 40 (Capitolul I ”Oană din Moișa și povestea așezării sale”). Urmează  40 de pagini dedicate familiei Aslan (Capitolul II ”Ascensiunea și  declinul unei familii grecești”), din care s-ar putea  sintetiza  câteva pagini pentru  istoria localității. Un calup  masiv, peste 100 de pagini, îl reprezintă un excelent studiu militar (Capitolul III ”Războiul: 1916 – 1918”), din care informațiile strict referitoare la Onești  pot însuma 10 – 20 de pagini. În fine, un ultim capitol ”Corpus documentar  (1457 – 1917), care putea fi publicat și separat. Lucrarea colectivă nu-și  descompiră  autorii secvențiali, lăsându-ne pradă bănuielii. Pesemne o încercare de  omogenizare a compilației care suplinește opera curajoasă a unui singur autor capabil să dea  uniformitate, obiectivitate și valoare unei veritabile întreprinderi. De altfel, nici autorii înșiși nu sunt convinși  de integritatea scrierii, ei intitulând-o, prudent, ”O istorie…” și nu ”Istoria…”

Prefața  stabilește patru etape în evoluția localității: satul  (1458 – 1864),  comuna (1864 – 1952), orașul socialist (1952 – 1989) și  orașul post – decembrist  (1989 – 2018). Nu este nevoie să mai precizăm că, oferind crâmpeie despre primele două etape, în majoritate cu încărcătură statistică și o secvență (e drept,  capitală) din a doua, nepomenind nimic tocmai de epoca de maximă înflorire poți vorbi de  … ”o istorie”. Ce ne dezvăluie în schimb prefața, pe bună  dreptate, este că oneștenii nu își cunosc  propria istorie, nu știu  cine au fost  Alecu Aslan sau Nicolae Angheni. Nu-i  decât vina – zicem noi – a celor care  s-au autobotezat cu nume  precum Strada Plopului (fără plopi), Buciumului (care nu duce la Buciumi), Tineretului (populată de pensionari), Muncii (noțiune cu totul  depășită azi), Păcii (sigur nu pentru automobiliști) și nu Oltea Doamna, Regina Maria, General Averescu, aviator Ioan Guțe. Avem în schimb strada  Conților (care poate sugera  străinilor că la noi ulițele sunt pline de ducese și marchizi). Prefața aduce  un omagiu  harnicilor precursori dintre care  măcar numele unor  Victor Marinovici, Rozalia și Teodor Verde sau Ioan Vasiliu  trebuie reținute.
Între mit și adevăr istoric

”Povestea lui Oană din  Moișa…” ar fi o poveste  dacă frazele n-ar fi fracturate de  mulțimea notelor de subsol. Acribia cercetătorului (aproape sigur Bogdan F. Romandaș) este exagerată… Nu mai puțin de  131 de note la 30 de pagini cu ilustrații… Dornici de poveste frumos spusă am consultat alte istorii (Iorga, Constantiniu, Giurescu) constatând că suma notelor este rezonabilă. Călinescu în celebra sa istorie literară, expediază notele la final, însă și acolo la modul general  (bibliografie pe scriitori). Nu  este nevoie să menționezi sursa din care ai aflat ce știe toată lumea, anume că (observați și  excesiva prudență în emiterea afirmației):”există indicii  care par să sugereze că familia mamei lui Ștefan cel  Mare își avea obârșia în Țara de Jos a Moldovei, în zona Trotușului”.

Dincolo de aceste  ”probe de probitate” povestea este frumoasă și tinerii (chiar și seniorii oneșteni) pot afla lucruri interesante. Forma ”Oana” în  documentele medievale nu însemna obligatoriu o prezență feminină. Era vorba, cel mai adesea, de Oană, bărbat înzestrat cu întinse moșii. Numele este de origine cumană, Cumania fiind și vechea denumire a spațiului moldav, desemnat ulterior  Bogdania. La  fel  Borzea, cel care a întemeiat  Borzeștiul. Oană, venit probabil din Moișa, ținutul Sucevei poate fi considerat ctitorul așezării noastre. Cu pana adevărului istoric, Bogdan F. Romandaș desființează edulcoratul mit al Oanei lui Ștefan cel Mare dar și alte  presupuneri, unele rizibile precum aceea că locuitorii  zonei erau oameni ”onești”. Povestea înaintează greu  printre documente;”Este lucru cert că Ștefan cel Mare era fiul domnului Bogdan al II-lea și al Oltei, dar ascendența și înrudirile  părinților stau încă sub semnul controverselor. Bogdan al II-lea a fost socotit de  unii autori fiu al lui Alexandru cel Bun iar de alții – fiu al lui Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun… Este foarte probabil  că Oltea nu a fost  soție legiuită a lui Bogdan al II-lea și prin urmare, nici doamnă a Moldovei. În  unele izvoare este numită Oltea, în altele Maria”. Se mai pomenește faptul că ruinele unei fortărețe au dăinuit multă vreme pe șesul de la Mal. Aflăm apoi că , pe timpul Aslanilor  Oneștiul avea trei nuclee de gospodărie: Oituz (actualul bulevard),  Malu și Peste Vale (intersecția de la gară). La 1849  găzduia  Cartierul trupelor rusești (reședința era Conacul Aslan – Clubul Elevilor de azi), trupe care se vor confrunta cu un oaspete neașteptat dar celebru, generalul  Jozsef Bem.

Credem că și  cronica familiei Aslan este alcătuită de același Bogdan F. Romandaș. O puzderie de adnotări (pagina 42 are  14 rânduri și  11 indicații bibliografice ), un stil glacial, precis, cu puțină participare la  fapte omenești lăudabile sau  penibile: ascensiuni pe scara rangurilor boierești, căsătorii din interes, răzvrătiri sociale, înglodări în datorii. Numele Aslan se traduce  prin ”leu”. Soția unui Constantin Aslan era Eufrosina, sora domnitorului Ioniță Sandu Sturdza. Fiul lor, Alecu Aslan, foarte legat de moșia Oneștilor, ctitorul Bisericii Sfântul Nicolae, a avut nu mai puțin de 12 copii, mulți cu destine remarcabile. Printre ei, Nicolae – strălucit parlamentar sau Mihai, general,  comandant al Armatei a III a, socotit pe nedrept, răspunzător de înfrângerea de la Turtucaia. Din alte generații, compozitorul  Eugen  Ceaur – Aslan  era văr cu Darclee, iar numele Ana Aslan nu mai are nevoie de nici o explicație.

Remarcabile sunt la Bogdan F. Romandaș puterea de muncă și curiozitatea științifică. Nu există zonă utilă pe care să n-o fi sondat, de la bibliografia de ordin general la  vechiturile din podurile mânăstirești și mărturiile ajunse imperceptibile  semne de ruină materială. Remarcabile sunt  răbdarea de a prefira  stufoși arbori genealogici și capacitatea de a  relaționa fapte, evenimente și personalități. Profesorul face parte din categoria cercetătorilor convinși că acolo unde nu există documente, nu există istorie. Există doar palavre, speculații și presupuneri. Așa încât, în pofida apetenței noastre  pentru poveste și senzațional, credem că el este cel chemat / ales a ne oferi (chiar și peste un deceniu dacă  migălosul demers o cere ) marea istorie a Oneștiului.

1917

Sub arșița războiului

Marele Război (deși un altul care i-a urmat a fost și mai crunt), a avut drept centru  de  greutate zona Mărășești – Târgu Ocna, Oneștiul  cunoscându-i din plin  ororile și eroismele. Cu  atașament pentru  aceste meleaguri, dublat de o excelentă specializare militară, generalul Vasile  Jenică  Apostol (aici nu ne putem înșela asupra paternității textului), realizează un reușit  studiu tematic: așezarea geografică și importanța strategică  a localității, jurnale de front,  devotamentul Reginei Maria (în foto), inteligența  mareșalului Averescu, patriotismul lui Octavian Tăslăuanu. Referințele sunt de global grupând  mărturii diverse aparținând unor combatanți feluriți, de la generalul francez Berthelot până la  ofițerul de artilerie Romeo Vidrașcu, bunicul concetățeanului nostru Gheorghe Vidrașcu, cel care păstrează documente valoroase de epocă. ”O istorie a Oneștiului”, alta, va trebui să extragă din exhastivitatea documentară a lui Vasile Jenică Apostol aspectele particulare propriii localității: poziția strategică, ”minunată pentru operațiuni militare” (Doamne ferește!)  Primăria Onești, sediu al  numeroaselor divizii care s-au perindat (chiar și una turkistană), școala de pușcași – mitraliori, garajele de ambulanțe, debarcările de trupe, bombardamentele asupra gării, etc. O mare valoare  contributivă o au imaginile fotografice: generalul Eremia Grigorescu plecând din Onești spre Grozești,  soldați mânuind un  proiector de  cercetare (oare cum se asigura  energia luminoasă?), Regele  Ferdinand acordând  decorații (fotografie repetată la paginile 181 și 185), trupe mărșăluind  prin peisaje cunoscute (senzație de coșmar), un impresionant recviem  în uriașul cimitir  (de la biserică până la confluența  Trotușului cu Cașinul). Sunt  semnalate gesturi  semnificative:”Din Onești, într-o noapte din luna  septembrie a anului 1917, a plecat în misiune  pilotul Mircea Zorileanu din București, aflat sub ocupație străină, pentru a lansa manifeste pline de speranță pentru populația orașului”. Un subcapitol special este dedicat Reginei Maria. Ea a inaugurat la Onești primul spital al Fundației  ce-i poartă numele. A vizitat de circa  20 de ori Oneștiul, neuitându-l nici după 1918. L-a inclus în Testamentul  redactat în 1933 la Balcic:”Dorința mea  fierbinte  ar fi fost să înalț o biserică mică pe  fostul front de la Onești”. A rezistat vitregiilor vremurilor complexul monumental de lângă  Primărie, operă a sculptorului  Giuseppe  de Monte, adăpostind osemintele a 12 000 de eroi. Din jurnalul Reginei generalul  Vasile Jenică Apostol selectează  pagini anume. Referințele sunt atât de multe și atât de mișcătoare încât produc mari emoții  cititorului oneștean. (”Așa ne place istoria!”). Prețioase sunt și extrasele din  jurnalul  mareșalului Averescu. La Onești el a anchetat cazul trădătorului  Alexandru D. Sturdza, colonel român dezertor la inamic. ”Istoria” ar avea de  câștigat dezvoltând cauzele  incidentului ( scriitorul Petre Dumitriu l-a speculat artistic în volumul ”Cronica de familie”). Potrivit jurnalului  averescan, Oneștiul a fost onorat  și de prezența altor personalități;: Ernest Ballif, adjutant regal, ministrul Alexandru Constantinescu și prim – ministrul Ionel Brătianu. Amănuntele veridice, notate de un martor ocular păstrează tensiunea clipei:” Dimineața, paradă la Onești, unde s-au decorat drapelele unor regimente, ofițerii și gradele inferioare. Generalul Eremia Grigorescu  a făcut un discurs pompos, după cuvântarea Regelui”. Din însemnările poetului și  și ofițerului Octav Tăzlăuanu  aflăm și de  alte prezențe la Onești: prințul Carol, viitorul  Carol al II – lea, iubitor de petreceri populare, Vintilă Brătianu, Barbu Ștefănescu Delavrancea rememorând  probabil replici din ”Apus de soare”. Și Tăzlăuanu redă scene semnificative:” Regina era senină, îmbrăcată într-o haină albă.  A gustat din pâinea și sarea  cu care i-a ieșit în întâmpinare  primarul. A ascultat slujba cu  adâncă smerenie, iar când muzica cânta la rugăciune, un vultur uriaș se rotea prin văzduh, parca era o cruce plutitoare”; ”A avut răbdarea  să cutreiere toate bărăcile  pline de răniți, spunând fiecăruia câte un cuvânt de mângâiere”; ”Masa s-a luat într-un pavilion de scânduri,  construit la confluența Trotușului cu Oituzul. Carul părintelui din Grozești, carul rusesc, muzica militară și un taraf de lăutari au înveselit masa”; ”Regina a plecat, lăsând în urma ei lumină și căldură. A fost una  dintre cele mai frumoase serbări de pe front”. Incredibil,  acestea au avut loc la confluența Trotușului cu Oituzul – locul  pe unde astăzi ne plimbăm câinii și trântim  tone de noroi când curățăm lacul!

Antidotul uitării

”1488 (6396), aprilie 5 Suceava + Din mila lui Dumnezeu, noi Ștefan  voievod, domn al Țării Moldovei. Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor  ce o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că acest adevărat boier  credincios al nostru pax  Duma, pârcălab ne-a slujit cu dreptate (…) l-am miluit și i-am dat o seliște pe Trotuș, anume unde a fost Oana din Moișa”. Așa începe  ”Corpusul documentar”  și continuă cu zapise ce pomenesc Oneștiul ca loc bun pentru mori de apă, târguri, culturi agricole, acte de vânzare – cumpărare, tabele de rechiziție, cereri de ajutor, reclamații, telegrame etc. În facsimil, apar documente inaccesibile publicului obișnuit: condici cu liuzi (birnici), foi de  recensământ din secolul  al XVIII-lea, tabele cu participanții  la marile confruntări armate. Nume pe care le reîntâlnim astăzi stârnesc mândria urmașilor: Axinte, Bucioacă, Jipa, Comănici, Lemnaru, Surăianu, Vâlea. Dintr-o statistică a anului 1891 aflăm că Oneștiul avea două biserici (ortodoxă din 1843 și catolică din 1854), opt cârciumi, 1560 locuitori, dintre care 500 ceangăi și 100 evrei. ”Locuiesc aici mulți răzeși din timpul lui Ștefan cel Mare și sunt foarte mândri și gospodari. Aici se găsesc niște ziduri pe un șes în partea de răsărit a comunei, numit  Siliștea – Malului”.  Din covârșitoarea cantitate de documente ne atrage atenția  relatarea veridică  de martor ocular la evenimentele din 1907 a preotului Gheorghe Ghioldum, bunicul poetului Vicențiu Ghioldum. După ce ”datinile vechi creștinești în Carnavalul Crăciunului și petrecerile țărănești pe la nunți s-au efectuat în aceste câșlegi liniștit” au început frământările:”În noaptea de lăsat de sec se aude trâmbițada din partea unei companii și se pretinde mie a suna clopotele”. În altă  zi din Postul Mare ”pe când scoteam apă  la o fântână din grădina mea, văd pe Primarul  comunei călare și palid la față spunându-mi în treacăt că o parte din locuitorii din Buciumi sosesc în satul Răcăuți unde stau și, dacă am curaj, să le ies înainte și să-i oprim”. Ulterior ”auzind  strigăte furioase și  cântări sălbatice, am strigat la  familia ce mă înconjura să se închidă iute în casă”. Răsculații aveau ”ochii ieșiți din orbite”, erau ”vineți la față, disperați și toți strigau în unire de moarte”.

Istoria se scrie singură  dar ea trebuie  și interpretată așa cum fac cei trei autori (Bogdan  F. Romandaș, Vasile  Jenică Apostol și Vilică Munteanu), în spatele cărora a lucrat ”o armată”  de oameni (bibliotecari, traducători, arhiviști, preoți),  însuflețiți  de ideea că  trecutul reprezintă  solida temelie pe care prezentul  construiește viitorul.  Prof. Aristotel Pilipăuțeanu

1940.jpg

 

4 răspunsuri la “O istorie (ocazională) a Oneștiului”

Din articolul de mai sus se poate deduce că titlul cărții este inspirat ca ” O istorie a Oneștiului”.
Istoria (scrisă) a Oneștiului, ar însemna o descriere de la ”atestarea documentară” a localității, trecând prin toate perioadele de transformare-dezvoltare până în zilele noastre. Aici pot fi incluse domeniile făurite, trăite de băștinași și de către oameni veniți de pe alte meleaguri și care au pus ”umărul” la dezvoltarea localității din punct de vedere demografic, economic, cultural și sportiv.
Articolul, ca și lectură, sună frumos.

Apreciază

Antohe Rodica (Facebook) :Ca sa „scormonesti ” trecutul nu-i lucru de ici de colo! Acesti oameni minunati,cu, preocupari deosebite scot la lumina, lucruri sterse de negura vremii pentru, a ne ajuta sa cunoastem si sa apreciem la justa valoare istoricul acestui orasel si nu numai! Succes, in tot ceea ce intreprindeti!

Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s