Categorii
Literatura Uncategorized

CRONICA LITERARĂ „Despre îngeri” – Andrei Pleșu

inger pl 1

Reflecția pe tema existenței îngerilor nu este tocmai una comodă sau, dacă există, este presărată adeseori de suspiciuni și de o pleiadă de curiozități. Problemele cotidiene au făcut în așa fel încât oamenii au uitat de existența îngerilor sau, pur și simplu, le-au așezat posibilitatea de existență în raftul de fantezie al bibliotecii personale. Ipoteza existenței acestor entități necorporale, „înaripate”, lipsite de sex, și care ne sunt anexate încă de la naștere, este,  credem noi alături de autor, o ipoteză a propriei noastre ontologii, a propriei noastre raportări la sine și la lume.

Cartea lui Andrei Pleșu „Despre îngeri” este, așa cum este de așteptat, un micro-tratat de angelologie (micro-tratat pentru că, așa cum susține și autorul, cartea nu-și arogă exigențele unui tratat exhaustiv, temele nefiind îndeajuns conturate), care, însă, nu își propune vreun țel al exhaustivității teologice, ci, mai degrabă, un țel cultural, prin care cititorii să pătrundă în tainele angelologiei într-un mod prietenos. Cartea este structurată, din punct de vedere stilistic (așa cum pledează însuși autorul pentru interpretarea tripartită a stilisticii scriiturii), în trei moduri de experimentare a subiectului privitor la îngeri: (1) cursurile susținute de Andrei Pleșu la Facultatea de Filozofie, acolo unde tonul este unul empatic, didactic, presărat cu analogii și exemple edificatoare pentru mintea „necoaptă” a unui tânăr student, (2) componenta îmbibată de „tatonări”, care reprezintă experiențele de lectură ale autorului, tribulațiile autorului pe marginea textelor sacre, opinii personale cu privire la pilde, mărturisiri despre îngeri și existența lor și, nu în ultimul rând, (3) o addenda care se ocupă, rezumativ, de toate subiectele discutate în cuprinsul cărții (mai precis, cartea poate fi citită și din această unică perspectivă, eludând celelalte părți, neexistând riscul unei informații lacunare) și care cuprinde un tablou cu ierarhiile angelice, așa cum se poate desprinde din textele evanghelice (Ordinea lecturii poate fi interșanjabilă: se poate începe cu partea a treia, pentru lămurirea unor concepte „tari” cu care autorul operează)

Prima parte este, așa cum am spus, construită din cursurile susținute de Andrei Pleșu despre angelologie. Tonul este suav, persuasiv, adeseori presărat cu mici anecdote menite să capteze atenția uneori centrifugală a studentului, însă nu lipsesc trimiterile bibliografice la cărți de o importanță deosebită în economia discursului despre îngeri. În această parte conținutul este amplu structurat: începe cu propunerea unui experiment menit să inculce auditoriului un cult al anti-dihotomiilor, al abolirii, din dispozitivele mentale, a antinomiilor insondabile (bine – rău, spirit – materie, văzut – nevăzut, real – ireal). Doar așa se poate pătrunde pe tărâmul îngerilor! Această trecere de la o gândire binară la una care poate percepe granița, intervalul, nu este una alogică, care să sfideze regulile gândirii clasice (adică nu se încalcă principiul terțului exclus), ci una care se bazează, din contra, pe o anume ordo universalis (deducție speculativă a lui Toma d’Aquino). Prin aceasta, se înțelege că, pe vremuri, omul tradițional, pre-modern, interpreta lumea ca fiind alcătuită din ierarhii. Andrei Pleșu amintește aici de ordinea firească a naturii, care se clădește pe succesiunea: regnul mineral (care înglobează starea perfectă a lui „a fi”) – regnul vegetal (materie însuflețită, dar non-animată) – regnul animal (formă cu viață, animată) – regnul uman (care însumează toate atributele treptelor inferioare acestuia, adăugându-se componenta „sufletului” și a „rațiunii”) – Divinitatea. Însă, pentru că între Divinitate și Om nu se poate „căsca” o incomensurabilă prăpastie, intelectul a decis ca în intervalul dintre Instanța supremă și regnul uman să se așeze lumea îngerilor (care este foarte concis exprimată într-o lume imaginală). Acest  mundus imaginalis poate fi gândit de către om parcurgând analogia cu motivul specular (oglinda). Așa cum imaginea reflectată în oglindă este, simultan, proiecție a unei realități corporale (în lumea fenomenologică) și non-corporalitate  imaginală, așa și îngerii sunt, simultan, proiecții ale realității sinelui și non-corporalități create de către Divinitate.

Periplul angelologic continuă prin stabilirea celor patru atribute generale ale îngerilor comentând o rugăciune foarte cunoscută adresată îngerului păzitor:

„Îngerul lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfânt, care mi-ești dat de la Dumnezeu din cer, rogu-te pe tine cu tot dinadinsul, tu astăzi mă luminează, de tot răul mă ferește, către fapte bune mă povățuiește și spre calea mântuirii mă-ndreptează, amin!”

          Cele patru „funcții” ale îngerului sunt: cea de (1) învățător, pentru că îl ajută pe om să înțeleagă tainele universului, (2) protector, oferind siguranță și călăuză în cazul evenimentelor intempestive, (3) sfătuitor, în acord cu calitatea sa de pedagog, dirijând spre fapte bune, cuviincioase și, nu în ultimul rând, cea de (4) călăuză mistică, dat fiind faptul că este un adjuvant în calea omului spre mântuire. Bibliografia argumentației din jurul acestei fenomenologii a lumii îngerilor este variată și cuprinde nu numai surse creștine, scripturare, ci și surse aparținând altor orientări religioase (ka-ul egiptean, ideea mazdeistă a unui „eu ceresc transcendent”, daimonul socratic, cei doi al-Hafaza aparținând religiei islamice, etc.) – v. pg. 81, op. cit. Pleiada de interogații retorice menite a surescita curiozitatea oricărui cititor (credincios sau nu) ocupă, în economia lucrării, un loc aparte, întrucât aici se răspunde parțial acestor întrebări (din ce ierarhie fac parte îngerii păzitori? are Iisus Hristos un înger păzitor? Dar Antichristul? Se poate întrerupe protecția angelică vreodată?) și, totodată, lectorul este invitat la o meditație intelectuală și spirituală aparte pe marginea teologiei îngerilor. Un pasaj aparte din cartea Despre îngeri supune demersului interpretativ posibila sustragere a îngerului din destinul omenesc. Acest lucru este considerat ca fiind fals, îngerul fiind anexat omului încă de la naștere (prin „anexat” trebuie să se înțeleagă faptul că îngerul este reflexul omului în lumea imaginală; el nu poate renunța la sarcina sa co-pelerin pe acest drum al mântuirii, ambele firi, omenească și angelică, co-existând ca două tulpini ce își au rădăcina comună). Problema imprevizibilului negativ, survenit în viața omului, este rezolvată de funcția de călăuză a îngerului care, conștient fiind că nu numai lucrurile așa-zis „bune” pentru om au un impact covârșitor în pelerinajul său, se (pseudo-) îndepărtează de cel păzit pentru ca acesta să-și tragă singur concluziile cu privire la ceea ce el consideră a fi „împovărător”. Meșteșugar fin al limbii române, Andrei Pleșu esențializează menirea îngerului prin următoarea frază: Îngerul este bun, dar e neîndurător în bunătatea sa!:

Îngerul ca pedagog drastic, dispus, la nevoie, să inducă dezastrul, nu intră în iconografia noastră mentală, deși e unul dintre cele mai caracteristice portrete ale sale. Preferăm varianta mămoasă, infantilizantă, a unei creaturi care are ca sarcină zilnică să ne scutească de necazuri. Scripturile nu promit nicăieri așa ceva. Îngerul îl scapă pe Petru, dar nu pe Iacob, celălalt apostol oropsit. Pe Muntele Măslinilor, un înger apare lângă Iisus, ca să-l întărească (Luca 22, 43). Niciun înger nu-L asistă pe Golgota. Otto Hophan observă cu îndreptățire că vindecarea adusă de înger poate fi amară, ca fierea peștelui cu care Rafael tămăduiește orbirea tatălui lui Tobie. Îngerul e bun, dar e neîndurător în bunătatea sa.”

    Potrivit textelor sacre, limbajul îngerilor este muzică, muzică la modul performant, muzică a comunicării cu Dumnezeu, adică un fel de rugăciune cantată. Adeseori, muzica angelică este asemănată cu „muzica sferelor”, cu acea sonoritate profundă creată de  mișcarea planetelor (există și ideea conform căreia există câte un înger pentru fiecare planetă). Dar, ceea ce nu este cunoscut simțului comun, atrage atenția Andrei Pleșu, este că îngerii sunt mai aproape de tăcerea Logosului Creator decât de o continuă și neîncetată simfonie. Cu toate aceste funcții și atribute exultante ale îngerilor, se pune întrebarea cum poate o asemenea existență să derapeze la extremă: condiția luciferică / malefică / demonică. Întrebarea își are răspunsul în reiterarea principiului inițial la care Andrei Pleșu se referă: anularea dihotomiilor. Dacă îngerii înșiși nu-și asumă identitatea de ființă a intervalului, atunci aceștia pot cădea în păcatul polarizării: așezat fiind la începutul Creației, și fiind între Dumnezeu și om, îngerul cade în mrejele superbiei, crezându-se analog divinității și net superior omului.

Cuprinzând un traseu presărat de experiențe teologice, intelectuale, meditative, filozofice, morale, epistemologice, cartea lui Andrei Pleșu este, mai întâi de toate concluziile pripite ce se pot naște pe marginea ei, un act de maiestuoasă uzitare a limbii române, o în-corporare savantă a Ideii în vocabulă. Detaliile operante dătătoare de concluzii personale vor provoca, în orizontul infinit al lecturilor individuale, inedite experiențe culturale. Cartea trebuie citită deopotrivă de credincioși și de sceptici, întrucât este, în primul rând, edificiu de erudiție, iar mai apoi de spiritualitate și virtuozitate teologică.  Emanuel Lupașcu – Doboș, student  din Onești al Facultății de Litere a Universității ”Babeș – Bolyai” din Cluj Napoca

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s